îşi umplea nările cu viaţa mea nu vroiam nu vroiam nu vedeam sensul mă teroriza ca un bizon cu inimă pârjolitoare
şi nu ştiu cum într-o zi m-a prins zdravăn de simţuri nu se oprea se hrănea din buzele mele
cui să-i cer ajutor pe dedesubt de vizibil se întâmplă lucruri ciudate poţi să joci roluri în mai multe compartimente deodată e ca şi cum ţi s-ar întâmpla ceva dar ai putea închide ochii să nu vezi urechile să nu auzi
am fugit m-a prins iar iartă-mă primeam bătaie o ploaie de pumni iartă-mă de ce dai de ce iartă-mă nu ştiu de fapt vroiam să te ajut să te împing mai departe îmi lovesc dorinţele tu eşti pofta
într-o altă zi pe amiază în mine noaptea venise aşa vroia el nu mai avea răbdare îmi vâra degetele cu forţa în borcanul cu miere limba îi frigea tot mai tare
Se uită înapoi. Beznă. Ceilalţi sunt prea prinşi de ceea ce se întâmplase. Undeva în fundal, orchestrate de talgere de frunze, se sting vocile zilei. Sub tălpile lui masive pare că sapă cineva tunele de refugiu. O preocupare nocturnă ciudată. Aerul cu uzanţele lui a închis pistele de zbor fiindcă s-a anunţat furtună. Bărbatul între două vârste intră cu grijă să nu se audă scârţâitul uşii de la bucătăria de vară. Bâjbâie cu mâna pe policioară după cutia de chibrituri şi un muc de lumânare. Nu vrea să aprindă lumina, să nu fie dibuit.
În urmă cu vreo treizeci de ani, când cu chiu cu vai înjghebam un liceu ...mecanic (de pe lângă o uzină tot mecanică – de boghiuri și vagoane), printre sutele de țânci de-a noua unul se detașa de la o poștă. N-aveai cum să nu-l remarci. Era un țigănuș cu păr cârlionțat pe care ai săi îl purtau foarte îngrijit, având dunga pantalonilor mereu proaspătă, vestonul uniformei fără cute iar cămașa bleu arareori se întâmpla s-o îmbrace și a doua zi. Lăzărică Cerbu era țigan-țigan și nu avea nici un soi de complex din această pricină. Dacă noi cei mai mulți stăteam la internat, el venea zilnic la școală din mahalaua de dincolo de gardul depoului de locomotive – Țigănie Vale. Nimerisem în aceiași clasă, la B.
Anica pornise dimineaţa devreme cu primul autobuz. Trenul personal avea un traseu ocolit şi prea multe staţii unde trebuia să oprească. Nu vroia să mai piardă timpul, pierduse deja destul, în aşteptări. Aşteptările nu sunt întotdeauna roditoare; îţi usucă rădăcinile. Visele fără rădăcini pleacă. Ea dorea să ajungă cât mai repede acolo. La acel acolo, care-i transformase trupul într-un ciorchine de emoţii şi făcea să-i zburde inima printre gânduri, într-un joc ca la douăzeci de ani. Gândurile se lipiseră de speranţă. Speranţa ce o ducea spre locul unde urma să-l întâlnească pe bărbatul necunoscut. Necunoscutul ce dăduse anunţul de la rubrica matrimoniale. O ceaţă matinală se aşezase peste oraş, ca o găină pe cuibar.
Am uitat fereastra deschisă. Las-o așa, te rog, să intre răcoarea nopții! Doar știi că nu-mi ajunge aerul. Nu, în seara asta nu am chef de vin. Aș bea un ceai fierbinte. Din ăla care îți place ție. De fructe. Apoi, o bere rece, nefiltrată. Normal că am luat, dar am pus-o la congelator pentru vreo cincisprezece minute. Nu, nu mi-e somn, dar vin lângă tine, dacă îți este atât de frig. Aș fi stat ceva mai mult pe net, dar nu-i bai. Apar imediat. Să nu adormi fără mine! Gata, am închis.
Comentarii aleatorii