În seara aceea auzi cîteva bătăi în poartă. Bătea cu nelinişte, cu grabă, de parcă ceva s-ar fi întîmplat. Bătrînul nu se grăbi însă. Şezu cîteva clipe, parcă pentru a fi sigur că nu i se înşeală urechile. Era un sunet ale cărui amintiri se ascunseră de ceva vreme în subconştient, de ani buni nu mai urcase nimeni la căsuţa lui din deal. Şi era cale lungă de mers, mai bine de două ceasuri pînă la prima casă din sat. Ultima dată cînd el a coborît să dea ochii cu oamenii a fost toamna trecută. Acum nici nu s-ar mai încumeta să coboare. Îl cam lăsaseră puterile şi nici prezenţa sătenilor nu i se părea prea agreabilă. Unii chiar rîdeau de el, îl asemuiau unui pustnic, nu înţelegea nimeni opţiunea aceea stupidă de a se cocoţa în vîrful dealului.
Zilele trecute, cel mai bun prieten al meu a trecut pe la mine. Am mâncat, in tăcere, o friptură, am băut un pahar cu vin și el a zis a fost bun și s-a ridicat. Din hol, s-a privit in oglinda de la baie, prin ușa deschisă, și a intrebat, trecându-și mâna pe sub bărbia rasă proaspăt, oare ce-or găsi la mine femeile frumoase? M-am uitat și eu atent la el ca să-i dau un răspuns, dar el a continuat hai că plec, că trebuie sa mă sune nevasta... Care nevastă? întreb eu mirat. Când te-ai insurat? Cum când? Oho...! îmi răspunse el distrat privindu-se in oglinda de la baia garsonierei mele inchiriate, cu chiuvetă patrată și crapatură lângă scurgere. Nu-mi spune că nu știai că sunt insurat. Am și gemeni. Cum gemeni...? încremenesc eu.
De câte ori trec prin fața unei librării, simt cum îmi tresaltă inima. Că am bani sau nu, că am nevoie de ceva sau nu, eu intru măcar pentru câteva minute. Trec pe la rafturile de cărți, le mângâi cotoarele, deschid câte una în treacăt, vânzătoarea e cu ochii pe mine, apoi privesc minute în șir jucăriile, uneori mă hlizesc la vreo păpușă haioasă, vânzătoarea mă întreabă dacă mă poate ajuta cu ceva, eu îi răspund că nu. Poate, dacă te întorci cu spatele, gândesc eu, apoi zâmbesc, trec mai departe, la sectorul felicitări.
- Așteaptă!, îmi spuse grăbindu-se în urma mea.
Mergeam din ce în ce mai repede, parcă pedalam în gol totuși. Lumina cădea printre crengile copacilor, raze diafane pluteau în ceața dimineții acesteia de primavară-vară...
Probabil am căzut, sau nu știu... Crengile înflorite se legănau deasupra mea si simțeam miros de dulceață ușor înțepător; am întors capul și mi-au rămas ochii agățați de verdele ierbii.
- De ce nu te-ai oprit?
Vocea suna ciudat, parcă de foarte departe și am clipit de câteva ori până să percep că lângă mine s-a întins o fetiță de aproximativ șase anișori cu ochii mari și albaștrii privindu-mă încruntată.
- Vezi, acum stăm aici și pierdem timpul.
- Tu m-ai strigat?
- Da, eu.
- Dar de ce?, nu reușeam să pricep ce se întâmplă.
Dincolo de livezile cătunului nostru, de unde începe păşunea ce se întinde până la pădurile Cornetelor, se înalţă semeţi, strălucind sub soare într-o armonie de roşu şi verde cireşii bătrânului Busuioc.
Unii dintre ei, bătrâni, cu crengile rupte de furtuni, alţii mai tineri, înalţi ca stejarii cu coroanele mari şi cu câte o sperietoare de păsări răstignită în vârf. Poamele lor roşii îmi atrag privirea, îmi fac cu ochiul, mă ademenesc, mă cheamă, mă strigă...
Îmi propun să nu mă uit într-acolo, dar nu rezist mult timp şi mă uit pentru că nu se poate altfel.
Mă uit doar şi înghit în sec, la fel cum probabil, se uită şi înghit în sec şi alţi copii.
Comentarii aleatorii