După o zi plictisitoare am intrat într-o cârciumă. Undeva la subsol. O orgă de lumini amețitoare. Din cele care se rotesc constant. Cu diverse culori și nuanțe. Fleșuri care te aiuresc. M-am așezat la bar. Am cerut ceva. O vodcă, un whisky, o tequila…Nu mai știu ce. Vream să mă amețesc de-a binelea. Să văd altfel lucrurile.
Răulean mai era și Pârțu ăsta a lui Holercă. Da` răulean de tot. Când se îmbăta, și asta tot la două-trei zile, stătea întreg satu-n gura lui. Răcnea la femeie și umplea grădina cu copiii. Pentru că n-avea gard, cei din jur căscau gura ca la urs. Doar că de la o vreme se cam săturaseră și ei. Mereu aceleași înjurături și aceeași panaramă. Nici mă-sa nu scăpa de vorbele-i grele de ocară. De tat-su avusese oarece rușine, dar, invalid de război, se prăpădi de câțiva ani buni. Comportamentul lui Pârțu întrucâtva se explica. Plecat de acasă de pe la zece-un`șpe ani la stâna de peste dealuri, când a început cu rachiul și țigara, era batjocura celor mai mari. De căldura părintească nu a prea a știut.
Om mai şugubăţ, mai snovelnic şi... câteodată, mai hâtru decât unchiul Fedea nu găseai în toată Fedorivna.
Cât era ziulica de mare, unchiul Fedea se ţinea numai şi numai de şotii, de farse, de tot felul de ghiduşii şi boroboaţe. Iar când îi reuşea câte o năzbâtie, era din cale-afară de bucuros. Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.
Însă dintre toate bazaconiile pe care le făcea, cel mai mult şi mai mult îi plăcea unchieşului să sperie femeile care se duceau în pădure să culeagă hribe şi zmeură. Ascuns pe după câte o răgălie, unchiul Fedea călca cu trosnet peste crengile uscate şi mormăia taman ca un urs. Când muierile o rupeau la fugă bocind şi ţipând ca din gură de şarpe, el ieşea din ascunzătoare şi striga în urma lor:
Textul curgea de la sine. Nu eram decât un vehicul care-l scria. Mă îndopam cu zeci de cafele, mă făceam că privesc foaia de hârtie, iar textul se scria singur. De multe ori nici nu eram atent: îmi aruncam ochii pe geam sau deschideam televizorul la o emisiune de ştiri.
n-ar fi fost mai bine să fie toti lăsaţi să fie un pic ciudați?
Luiza se uită după lungan bătând cu unghia în mozaic un ritm ușor, își spune că data viitoare o să-și ia ochelarii, să-l vadă. Lunganul întră la 204. Și-apoi liniște.
Click.
- Ci faci?
De la 209 apare Ada, din Suceava, colega de serie a Luizei, cu părul în trei direcții, cearcăne de-joi-după-amiaza și cu un lighean sub braț. Studenții suceveni și botoșăneni erau deosebiți pentru că în primul an vorbeau o altă limbă. Către anii trei și patru se adaptau locului, dar accentul revenea mistuitor în certuri.
- Bine, p-aici... Tu?
- Bini, spăl... Hai cu mini.
Luiza se foiește cu intenția de a se ridica și mimează perfect actul ratat.
Comentarii aleatorii