Doi copii galbeni bat mingea în parcare. Maşinile se feresc la fiecare şut. Doar mîţele ascunse printre roţi tresar şi miaună. La geamuri bătrînii privesc agitaţia, scuipă în sîn, unii înjură. Impasibili, copiii galbeni lovesc mingea şi ţipă cu putere. Doi copii roşii se alătură copiilor galbeni. Babele ies la geamuri, înlocuiesc moşii saturaţi de atmosferă albastră. Babele nu au dinţi, molfăie cuvintele cu greutatea plumbului ce îl purtau în măsele.
Ultimele nopţi cu zăpadă m-au dus cu gândul la o perioadă din viaţă de care n-am mai vrut să-mi amintesc şi pe care credeam că o înmormântasem de mult. Dar parcă cineva îşi întinde uneori mâinile prin noi şi cotrobăieşte în cuferele vechi, răvăşindu-le, încât, fără să vrem, ne întoarcem pe linia ferată a memoriei. De parcă Dumnezeu doreşte mereu să ne aducă aminte de ceva.
În dimineața acelei multașteptate zile de sâmbătă, când urmau să sosească musafirii din Cluj, trenulețul care aparținea Căilor Ferate Forestiere, mai bine spus mocănița nu circula pe ruta Ocna Șugătag – Sighetu Marmației – Coștiui, astfel că Maxim împreună cu fratele său Andrei înhămară iapa și porniră spre Sighet cu căruța.
Când se apropiau de oraș, pe lângă ei trecură în goană două trăsuri.
Prima era condusă de însuși Petru Klontz, lângă care stătea fiul său Iacob, iar pe a doua, împrumutată pentru aceast eveniment de la notarul Cicea, o conducea Dumitru Iufurko, care de ani buni îl slujea credincios pe Klontz.
– Uite cu ce mărțoagă se duce mămăligarul să-și întâmpine musafirii! Ha-ha-ha!... râse cu furie Petru Clontz, în loc de ”bună dimineața!”.
"Ce ploaie nesuferită! Mă doare înfiorător capul şi cu toate astea trebuie să fiu lucid. Pe vremea asta haínă şi în bezna asta nu poţi şti niciodată ce se poate întâmpla pe şosea. Am străbătut jumătate de drum şi parcă merg de o veşnicie! Noroc că maşina merge ca ceasul, asta mi-ar mai trebui pe mizeria asta de afară, o pană” îşi spuse Radu privindu-şi ceasul fosforescent.
Maică-sa îl rugase să nu plece, să amâne totul pe mâine, când poate vremea se va îndrepta, dar el nici nu voia să audă de aşa ceva. Ce ştia mama despre iubirea lui, despre destin, despre ce poate face depărtarea dintr-un îndrăgostit! Nerăbdarea lui de a o revedea pe Liliana era mai puternică decât zloata de afară.
n-ar fi fost mai bine să fie toti lăsaţi să fie un pic ciudați?
***
Undeva în decorul pestriț al camerei de cămin țiuie alternativ, în diferite intensități alarma. Marga doarme eșuată, e adaptată la sunet, îl integrează în vis și nu se trezește niciodată. Sandra plecase deja, fusese alarma de la ora 6. Ticuța mormăie ceva și se întoarce cu spatele într-un efort de a prelungi somnul. Luiza se ridică, privește în jur aștepând ca Sandra să se ridice, să plece la facultate, iar când n-o vede, își freacă ochii înciudată realizând nu e alarma Sandrei. Aruncă perna vizazi și Ticuța mârâie ceva.
După zece secunde exasperată se urnește și oprește alarma.
Comentarii aleatorii