Dormeam adânc pentru că, altfel, nu aș fi auzit bătăile în ușă ca niște artificii de Crăciun. Andrei cred că plecase deoarece cu veacuri în urmă o poartă era trântită de parcă nu visa nimeni. Artificiile continuau așa că pașii mei au început să se miște alene pe covorul bătătorit de vreme dar în care ochii strecuraseră atâta lichid că ar fi trebuit să crească buruieni. După îndelungi performanțe de noctambul, am ajuns la sursa de zgomot, o mașinărie care oferea până și unor perechi de urechi surde un spectacol de decibeli peste limita admisă de materia cenușie. În timp ce mâinile mele moi se chinuiau cumplit în mișcări circulare pe broască și mă pregăteam să spun: “Iar ți-ai uitat cheile? A mia oară?”, mă mai gândeam cu ce notă de pe portativ să încep mustrarea mea.