Îl măsura cu un zâmbet abia mijit în colțul buzelor, foarte puțin surprinsă de nepăsarea pe care o afișa, aproape ostentativ. Îl privea direct în ochi, făcând abstracție de goliciunea lui. Nu părea unul din aceia preocupați să tragă de fiare și să-și arate mușchii, la apariția vreunei femei. Nu s-ar mai fi obosit să-l caute, dacă ar fi simțit asta. În bar, crezuse, pentru câteva clipe, chiar că este din același aluat ca Adi. Din fericire, se înșelase. Asta nu însemna că trebuia să se entuziasmeze, dar, cel puțin, se liniștise Încercă să-i citească, pe chip sau în privire, un răspuns, o teamă, o furie gata să izbucnească, un potop de înjurături.
Vântul turbat e o cauză nobilă de discuție. Un vânt turbat stătea
într-un colț abscons al zilei rozându-și unghiile de ciudă. In alt
colț al sălii de bal infantele își puneau în vedere nurii apocaliptici
și mărgelele antiangoasale cumpărate șiret de la precupețe cu
fuste mari, largi, sub care ne puteam ascunde concretul și
siguranța de atâta cutare negăsire.
Madrigale se rostogoleau sărate, prelinse din bucătăria
largă, afumată unde soldații pe cai sărutau din buze, nevestele altora.
Era cald și niciunsteag nu flutura în bernă.
Pasta din caserole era exact al dente îmbibată în uleiuri râncede de
Motto: ”tăcerea, ca iubire absolută” Loredana Cristea
Prima săptămână a fost mai grea, dar cum amândoi erau semne de aer, deschise și optimiste, și-au alungat repede sentimentul de anxietate provocat de împărțirea spațiului locativ și intim cu o persoană cu care aveau interdicție să vorbească. S-au adaptat. Ar fi putut alege să se ignore, dar viața în comun, cu doi copii, într-un apartament cu două – mai apoi de patru – camere, nu face din transformarea partenerului într-o mobilă o opțiune viabilă. Și-au respectat însă amândoi promisiunea furioasă din acea seară fatidică și niciun cuvânt vorbit nu a mai trecut între ei.
Vădană de ceva vreme și vizitată tot mai rar de nepoții, zburatăciți, de-acuma, de la oraș, Lița Floare trăia singură într-un univers al ei, cu care, probabil, au de-a face mai toți bătrânii trăitori în satele noastre. Se împăcase cu gândul că sfârșitul îi este undeva pe aproape, chiar dacă nu suferea de vreo boală anume. I-l întărea doar faptul că cei de seama ei se împuținaseră zdravăn. Dar nici ea nu stătea cu mâinele în sân; își pregătise cam tot ce trebuie pentru o înmormântare omenească: prosoape, lumânări, pânză de poduri, vin, rachiu, zahăr și grâu, pentru colivă, dar câte altele nu. Asta, ca să nu dea prilej de discuție la nurori ori motive de ceartă celor patru feciori ai ei, că, până la urmă, na, moartea tot va veni.
Sporadicele întâlniri erau întotdeauna la limită. Se vedeau ca într-o ruptură de tergal şi ezitau să se recunoască. De departe, simţeau atingeri de păpădie. Îşi îmbiau zâmbetele, cu undele unor aripi, se înveleau sub un pled mare cât o noapte şi rămâneau să-şi admire dragostea. Mâinile ei îndrăzneţe odihneau pe obrajii lui, mâinile lui precaute se înnodau în părul ei. Ochii lor nu aveau culoare; odihneau în vis. Îi despărţea doar setea. Fiecare se privea în oglindă pentru a uita. Ea îşi spăla privirea tulbure şi, treptat, îşi golea memoria de urmele dezmierdărilor sau şoapte.
Comentarii aleatorii