Motto: ”tăcerea, ca iubire absolută” Loredana Cristea
Prima săptămână a fost mai grea, dar cum amândoi erau semne de aer, deschise și optimiste, și-au alungat repede sentimentul de anxietate provocat de împărțirea spațiului locativ și intim cu o persoană cu care aveau interdicție să vorbească. S-au adaptat. Ar fi putut alege să se ignore, dar viața în comun, cu doi copii, într-un apartament cu două – mai apoi de patru – camere, nu face din transformarea partenerului într-o mobilă o opțiune viabilă. Și-au respectat însă amândoi promisiunea furioasă din acea seară fatidică și niciun cuvânt vorbit nu a mai trecut între ei.
- fragment din prima copie. Aşadar, la prima mână -
Fac un pas în faţă, mama mă trage înapoi. Se opreşte din plâns cât să mă urecheze. M-a urecheat. Nu mă doare, sunt prea atent la mort. Chipul tatii s-a lăţit, bărbia e înfiptă în piept. Tata nu mai are gât.
Norii lunecau atât de jos, încât trecătorii apăreau pe neaşteptate din ei şi tot aşa, pe neaşteptate dispăreau.
Fata a ridicat capul de parcă vroia să pătrundă cu privirea prin aceste rotocoale mohorâte. Cu genele sale lungi atingea marginea norilor, iar ochii ei erau singurele puncte albastre în mijlocul cenuşiului prevestitor de furtună.
– Eu nu te iubesc, – spuse deodată, continuând să privească în sus. – Tu m-ai minţit…
– Nu te-am minţit…
– Tu nu m-ai iubit.
El privea în pământ şi nu vedea ce se pertece deasupra lor.
– Eu te iubesc – spuse băiatul frecând nervos cu pantoful moviliţa verde pe care deja bătătorise o potcoavă neagră. – Te iubesc…
– Pur şi simplu ţi-e teamă că ai să mă pierzi şi o să rămâi singur.
Într-o clipă toată casa era în camera lui Filip. Sora lui era ca aruncată într-un colţ, plângând surd în spasme, cu ochii goi, cu spatele lipit de perete, cu tâmplele strânse în palme. Vorbeau toţi deodată, strigau şi urlau unii la alţii, ca apucaţi. Îşi ridicau mâinile şi ochii către tavan, scoţând sunete dezarticulate. Nu puteai înţelege nimic. Mâinile lor coborau apoi, după o clipă, neputincioase, ca secerate, ochii rămânând aţintiţi, mari dar ofiliţi, spre spaima aceea.
În mai puţin de jumătate de ceas erau acolo ambulanţa şi poliţia. Cineva chemase şi pompierii, dar nimeni nu ştia ce s-ar putea face de fapt, cu adevărat.
(1) Mic și-o inimă de plumb
---------------------------
Toată lumea crede că soldățelul cu un singur picior avea și inima tot de plumb.
Dar, nu, inima lui nu era făcută din plumb – era ea mai grea și mai tristă, dar așa e orice inimă adevărată ascunsă într-o jucărie.
- Dacă ai un picior, numai unul, nu se cheamă că ești întreg! îi spunea soldatul balerinei de hârtie, ori de câte ori Mic deschidea cartea la povestea lor.
- Pentru tine, îi răspundea balerina, eu nu o să stau niciodată pe două picioare.
De aceea Mic nu o văzu niciodată desenată altfel decât pe un vârf, gata oricând de o răsucire frumoasă, mai ceva ca un titirez.
- Crezi că povestea noastră impresionează pe cineva? o întrebă soldățelul.
Comentarii aleatorii