Un tânăr prieten adesea mă ispitește și mă încearcă, mereu întrebându-mă cum ar putea să se deschidă lumii credința sa, ce ortodoxă o numește. Mereu încerc să aflu răspunsuri, să descopăr lumi și trăiri, comparații și metafore ce ar reuși, după mintea mea, să îi fie de folos și să îl zidească în negrăitele sale cuvinte întrebătoare.
Odată, unchiul Fedea se duse în satul vecin la înmormântarea unui fost prieten de-al său. Şi cum era el curios din fire, vrând să vadă şi să audă tot, îşi făcuse loc cu coatele până ajunse lângă sicriu, printre neamurile care îşi boceau răposatul.
Trase unchiul Fedea vreo trei cruci, şopti o rugăciune pentru sufletul mortului, după cum cere datina creştinească şi ciuli urechile la predica preotului care predica despre cât de deşartă este viaţa omului, ca şi frunza pomului, că anii trec şi omul cu fiecare zi se apropie de groapă şi din tot ce adună nu ia nimic cu el pe lumea cealaltă.
– Gândeşte-te omule şi te împacă cu Domnul în anii tinereţii tale, căci la bătrâneţe...
Om mai şugubăţ, mai snovelnic şi... câteodată, mai hâtru decât unchiul Fedea nu găseai în toată Fedorivna.
Cât era ziulica de mare, unchiul Fedea se ţinea numai şi numai de şotii, de farse, de tot felul de ghiduşii şi boroboaţe. Iar când îi reuşea câte o năzbâtie, era din cale-afară de bucuros. Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.
Însă dintre toate bazaconiile pe care le făcea, cel mai mult şi mai mult îi plăcea unchieşului să sperie femeile care se duceau în pădure să culeagă hribe şi zmeură. Ascuns pe după câte o răgălie, unchiul Fedea călca cu trosnet peste crengile uscate şi mormăia taman ca un urs. Când muierile o rupeau la fugă bocind şi ţipând ca din gură de şarpe, el ieşea din ascunzătoare şi striga în urma lor:
Era un cer despre care nu povestise nimeni până atunci. Te apăsa greu ca un tavan cu grinzi din lemn de brad. Ploaia a venit firesc. Deasupra ta, frâmghii rezistente suspendate din cer coborau insistent. Te mângâiau pe gât, ţi se încolăceau şi îţi propuneau salvarea.
Dintr-un bloc putred şi gri, mirosul de igrasie îţi perfora nările şi îţi sfredelea în cap. Te gândeai că pacea asta care îţi era servită pe tavă, întunericul ăsta găunos, nu avea să ducă decât la moarte.
Simţeai că eşti un fluviu care curge prin tine însuţi şi te devastează. Te refugiai înafara ta. Te priveai de sus, erai un simplu om.
Amnăraş credea sincer în existenţa Şarpelui de Aramă …
Dorea să-l fure şi să-l aducă în Ţilimuni, el şi doi beţivani poleiţi în ridicol. Planul era ispititor, rupt parcă din basm, spunea el. Trebuia să se angajeze grădinar la curtea Iriziei, să se amestece cu slujitorii ei cercetând şi plănuind, în aşteptarea înfloririi trandafirilor. Acţiunea se va desăvârşi prin trimiterea unui buchet cu spinii otrăviţi, în speranţa unei înţepături ucigătoare. O dată cu moartea ei sublimă, profitând de dezordinea provocată de funeralii, ar găsi prilejul să fure şarpele ajutat de cei doi complici.
Comentarii aleatorii