Totul a început în momentul în care Mitică a primit bizarul mesaj pe telefonul său mobil. S-a holbat vreo două minute la ecranul de culoare albastră, apoi le-a zis celorlalți:
-Bă, bă, ia opriți, bă, muzica și veniți încoa!
Cei cinci, chercheliți bine, au stins plictisiți casetofonul din care răsunau manele și s-au strâns roată în jurul lui.
-O gagică? întrebă Corcodel, apoi, nemulțumit că la petrecerea formată ad-hoc nu-i nicio fată, continuă: zi-i să vină pe-aici.
-Nu mă; vino să vezi ce zice ăsta!
Țiganul nu terminase decât patru clase, dar se credea în stare să citească cu voce tare. Își drese glasul, își trosni gâtul, luă telefonul în mână și se porni să grăiască:
-Sunt un ge, ge, gepid mic și rău și te-am lu, luat în co, co, co, colima, mator.
Şofam. Eu, care… n-am nici permis de pescuit. După primii trei sute de kilometri am realizat că fugeam. Din nefericire. Am tras pe dreapta. Am coborât din pat şi mi-am aprins o ţigară. Fără filtru, ca acum 10 ani. Când încă fumam. Cu nesaţ mi-am umplut plămânii. Apoi, am strivit chiştocul între talpa pantofului şi asfaltul fierbinte. Doar ţi-am spus, coborâsem, nu mă mai întrerupe!.
Îmi spuneam că acum e bine, ţigara mi-a ordonat cele câteva gânduri şi mă pregăteam de o altă, scurtă, perioadă de somn liniştit, când… m-a ajuns din urmă. Maşina poliţiei.
Mergea. La fel ca în fiecare zi, printre blocuri. Căldura stătută îl învăluia tot mai mult cu fiecare zi cu cît se îndepărta de vacanța de primăvară. Cartierul era liniștit. Mirosea a praf, a asfalt încins și a vegetație de maidan. Uneori un iz de ciulama sau pește prăjit amintea că e mijlocul zilei. Un vînt călduț, îmbibat cu polen, îl lovea în față din cînd în cînd. Simpla lui senzație îl facea să simtă începutul durerii de cap. I se spusese că e sinuzită. Dar el știa că nu e. Era ceva legat de vîntul acela. Alteori căldura mirosea a mortăciune sau a sulf. Sau a Dunăre.
Am venit cu soţia la invitaţia lui Dan şi a Aureliei; au vrut să ne anunţe că se căsătoresc şi ne-au propus să le fim naşi; am băut şi am sărbătorit. Pe la două, două şi ceva noaptea, am aţipit. M-am dus în sufragerie şi m-am întins pe canapea; când m-am trezit, lângă mine, erau ăştia pe care nu-i cunosc, doi bărbaţi şi o femeie.
El îmi citea visele doar punându-mi degetul pe frunte.Stăteam nemişcată între genunchii puternici. Nu aveam nimic de ascuns, însă o luptă cumplită se dădea în mine, simţeam o tensiune imensă pe şira spinării.
Poţi, hai că poţi, şoptea îndârjit. Lasă-mă să pătrund. Acum te rog, acum, iubito.
Era infernal cum putea să doară, să obosească, să excite. Mă simţeam dezbrăcată până în adâncul fiinţei, virgină, avută, sorbită particulă cu particulă cu evident efort,cu sentimentul de himen ce incomodează. Nu ştiusem din ce zbor sunt făcută, ce gust am.
În mine se deschidea un al nu ştiu câtelea simţ. Recunoşteam dragostea din trei unghiuri, al meu, al său şi al nostru.
Comentarii aleatorii