încă o dimineaţă pierdută. notez în jurnalul de bord al comandorului erasmus de voluntari, rezervist şi veşnic înamorat de văduvele combatanţilor fără cauză.
în anul de graţie 2010, după Hristos, stau pe holul administraţiei finaciare, teleportat din corpul unui umanoid - în carcasa unui robot. iau primele probe de pe această planetă îndepărtată cu sute de ani lumină de planeta pământ. la ora nouă fix jandarmul de la poartă aduce micul dejun general, franzeluţa mini şi iaurtul, la fiecare ghişeu pe care tronează un carton cu inscripţia pauză de masă. ora zece trece direct prin mine, ca un manechin la o prezentare de modă.
În acea zi, dealurile submontane erau oglindite pe cer. Norii luau forme vaporoase, modelaţi de lentoarea vântului. Oamenii aflaţi la coasă pe terase păreau a săruta orizontul cu veneraţie faţă de vremuri de mult apuse, când zeii încă nu erau uitaţi sub praful amintirilor. Arşiţa pârlea frunzele şi alunga peştii în mâl. În sat, animaţia prevestea întunecarea minţilor şi vălmăşagul ideilor. Paloarea chipurilor împrumuta ceva din frica de întuneric a copiilor. Clopotele vuiau prelung, aparent fără motiv. Căruţele cu roţile lor de lemn stârneau praful uliţelor. Animalele gemeau de căldură, oamenii îşi fereau tălpile de asfaltul fierbinte. Purtaţi de valul irezistibil al zvonului, mergeau către centru fără a-şi abandona uneltele.
O vizitează un prieten din Arizona. Are de lucru și mai sunt și pisicile (...), Fiecare cu legea sa, Ne facem noi mari, îi scrisese demult când mai credeau că or să intre în uniune, Dacă ne vor să stea la coadă până le facem cinstea să intrăm, Asta s-a întâmplat pe vremea jocului cu mărgele de sticlă, singura carte pe care a citit-o de trei sferturi de ori, Las' că ne facem noi mari
La început îl priveau curioși însă cu timpul s-au obișnuit. Bătrânul era ca un mobilier de cârciumă: vechi, îmbibat cu miros de alge și apă de mare, ședea mereu la aceeași masă, privind către țărm, având în buzunar clasica sticlă cu rom. Îl observau copiii care se așezau lângă el atunci când părinții povesteau despre ultima furtună, despre ultimul vas cu pește întors, se înjurau, se îmbrânceau iar în timpul iernii dispăreau, cu copiii lor cu tot. Nu vorbeau cu el, și dacă ai fi întrebat pe oricare dintre aceștia, niciunul n-ar fi putut să spună exact de ce anume se întâmpla asta, poate pentru că bătrânul părea că nu vorbește, sau dacă o făcea era un soi de mormăială interioară.
El îmi citea visele doar punându-mi degetul pe frunte.Stăteam nemişcată între genunchii puternici. Nu aveam nimic de ascuns, însă o luptă cumplită se dădea în mine, simţeam o tensiune imensă pe şira spinării.
Poţi, hai că poţi, şoptea îndârjit. Lasă-mă să pătrund. Acum te rog, acum, iubito.
Era infernal cum putea să doară, să obosească, să excite. Mă simţeam dezbrăcată până în adâncul fiinţei, virgină, avută, sorbită particulă cu particulă cu evident efort,cu sentimentul de himen ce incomodează. Nu ştiusem din ce zbor sunt făcută, ce gust am.
În mine se deschidea un al nu ştiu câtelea simţ. Recunoşteam dragostea din trei unghiuri, al meu, al său şi al nostru.
Comentarii aleatorii