Cinci ani. Vreo cinci ani trecuseră. Fusese condamnat doar la patru, dar uitaseră de el, sau poate l-au ținut așa… să se-nvețe minte. Acum mergea acasă. Se gândea în urmă? Nu știa la ce se gândește, nu se putea gândi la nimic. Mergea acasă și atât.
Ba da, își amintea că la început visase o dată că i-a intrat un înger în celulă. Un înger alb. Apoi n-a mai visat nimic niciodată. Ținea minte asta, pentru că mult mai târziu aflase că în noaptea aceea i se născuse prima fetiță, după patru băieți. “O fi mare acum.” În cinci ani nu primise decât două pachete, din care unul avea încă mâncarea bună, și vreo șase scrisori pe care le știa pe de rost. Acum mergea acasă.
Era un cer despre care nu povestise nimeni până atunci. Te apăsa greu ca un tavan cu grinzi din lemn de brad. Ploaia a venit firesc. Deasupra ta, frâmghii rezistente suspendate din cer coborau insistent. Te mângâiau pe gât, ţi se încolăceau şi îţi propuneau salvarea.
Dintr-un bloc putred şi gri, mirosul de igrasie îţi perfora nările şi îţi sfredelea în cap. Te gândeai că pacea asta care îţi era servită pe tavă, întunericul ăsta găunos, nu avea să ducă decât la moarte.
Simţeai că eşti un fluviu care curge prin tine însuţi şi te devastează. Te refugiai înafara ta. Te priveai de sus, erai un simplu om.
Cunoştinţă îi făcuse Rachela, o funcţionară de la etajul doi, care într-o pauză i-a mărturisit că e cel mai atrăgător bărbat pe care-l cunoscuse vreodată. Cunoştinţă e poate prea mult spus, totuși o fotografie poate spune multe, nu? De exemplu, că n-are un sindrom Down, că n-a făcut box de performanță, că n-are un început de chelie şi că n-are dantură de britanic. Magda îşi netezeşte părul cu grijă în timp ce merge spre cafeneaua L`Abbaye*, unde urmează să-l întâlnească, sau s-o întâlnească, deocamdată fiind ea, ideea. Zâmbeşte, îşi imaginează ce gesturi va face, şopteşte replicile adaugând expresiile în vitrine, e straniu să vezi oameni vorbind singuri pe stradă. Cafeneaua, i-a explicat Rachela, se găsea pe strada Paradisului.
M-am așezat la masa joasă din fier și am așteptat liniștit să vină cineva să ia comanda. Soarele abia pătrundea prin fereastra murdară a cârciumii, suficient însă pentru a-mi zgândări ochii și a mă face să duc mâna streașină la ei pentru a putea să văd vreo chelneriță. După vreo 10 minute, timp în care am fumat liniștit o țigară și am răsfoit un ziar cu știri despre diverse crime și jafuri, se arătă o tipă într-o bluză albă, curățică și cu o moacă sictirită:
- Domnul dorește ceva?
Ba bine că nu, mi-am zis în gând, măsurând-o cu atenție.
- Ce aveți de haleală pe-aici? am mormăit
- Cârnați, cartofi prăjiți, de-astea...
- E bine! O porție și o bere!
salvează-mă curg prin venele tăiate de fierul ascuns ruginit curg direct în pământ orezul mă soarbe cu tot cu noroi e ciudat cum încă mai visez aripile din lemn nesperiată urma să mă ridici cu ele peste sărăcia lucie să mă duci peste mări şi ţări să mă pui într-un trup de fată liniştită şi veselă
ridică-te soarele nu poate apune azi până nu te ridici cămaşa ta cadrilată se scufundă încet şi ţip hei nu ne vede nimeni încremeneşte clipa sub puterile mele timpul îşi pune garou îşi face respiraţe gură la gură singur nu ne vom pierde unul de altul ridică-te băiete
Comentarii aleatorii