„Dacă un orb și unul care poate vedea sînt amîndoi în beznă, între ei nu există nicio deosebire. Cînd va sosi lumina, cel care vede o va zări, iar cel orb va rămîne în întuneric”
Evanghelia după Filip
Motto: Înțeleg că s-au înmulțit peste măsură șarlatanii: trăiesc de azi pe mâine dar spinarea altora suportă cheltuiala. Ne speculează mila, încrederea stupidă că ajutându-i (miluindu-i) ne ajutăm pe noi înșine, ne crește capitalul în Rai. Ar trebui să fim duși cu toții, ăștia, miloșii, la o școală de corecție a senzațiilor morale. Să nu ne deplângem atâta soarta în fața lui Dumnezeu. Ce ridicoli trebuie că părem, niște continente, acolo, de jeluitori, care se fandosesc unii în fața altora. Dacă prin absurd ar dispărea obiectul jeluirii, am fi în stare să ne auto-torturăm. Nu suferința, jeluirea suferinței noastre este mobilul milei noastre. Orice deznodământ devine cumplit de hazliu când îți dai seama că nu-i decât o repetiție a bocetului omniprezent și atât de ușor de atins.
telefonul a sunat de mai multe ori. n-aveam chef să răspund. m-am întors de pe o parte pe alta, bucurîndu-mă de căldura plăcută de sub pilotă. cineva era încăpățînat. m-am uitat. 6 missed calls, număr necunoscut, de șmecher. dau să sun înapoi, căutînd în minte cea mai picantă înjurătură, cînd sună din nou. ascult trei acorduri din tubular bells, mike oldfield 1973, varianta ringphone apoi dau verde intempestivului. aflu cu stupoare că mi-au arestat un poem. mama lor de nenorociți! ce dracu le făcuse ăsta micu?!. nici gînd să aflu la telefon, cică să mă prezint de urgență la comisariat.
Pe Duțu lui Chivercă nu trebuia să-l mânii niciodată. Dar parcă se putea ? Foc și pară se făcea din te miri ce. În sat nu avea nicicum egal. Unul chiar, nu se știe cine, îi scornise o poreclă pe măsură: Nervosul. Amară coajă de pâine mai mânca Aglaia, nevastă-sa, cu el, de-o viață. A avut o groază de îndoieli de la început că o va scoate cu bine la capăt, da` tot s-a lăsat dusă că nu prea avea încotro. Cu puzderie de frați, mai mari și mai mici decât ea, și fără părinți – tatăl îi murise în anii războiului, iar mama în vara pustiitoarei secete din `47 -, risca să-și împletească albe cosițe și să n o mai ceară nimeni în veci. Pentru o scurtă vreme au stat împreună cu ai lui Duțu.
(pune-ţi o dorinţă ca şi atunci când mănânci ceva Nou!)
Dacă ar fi să dau bani la câţi cerşetori îmi ies în drumul spre casă, aş deveni eu însămi una dintre aceştia. Ai zice că e un nesfârşit presărat cu florile răului, cu tânguieli, cu handicapuri, cu renegaţi. Uneori, mă împiedic. Tot trupul mi se cutremură, alerg spre găsirea echilibrului, trecătorii se uită miraţi sau, mai degrabă, contrariaţi la mine, nimeni nu încearcă să-mi sară în ajutor. Continuu să gonesc împinsă parcă de amărăciune. Respir greu, sacadat, hainele mă strangulează.
Comentarii aleatorii