A fost odată o scoică foarte bătrână.
Trăise mii de ani pe malul mării și încă mai avea de trăit.
Dar cel mai frumos era că putea vorbi…
În fiecare dimineață, niște copii de melci - care scoteau numai ochii și urechile din cochiliile lor strălucitoare - o ascultau cuminți.
Iar scoica stătea într-un fotoliu de sidef, se prefăcea că dă pe gât un strop de apă de mare dintr-o ceșcuță din care mai rămăsese doar toarta și povestea…
Mai mult povești din vremurile de altădată, care păreau inventate pe loc.
Însă nu erau inventate și melcișorii aveau să se convingă singuri de asta, peste alte și alte mii de ani…
Într-una din zilele de neuitat, când pe plaja pustie se plimba o rază de soare în căutarea celui mai sclipitor bob de nisip, scoica, în loc să înceapă o nouă poveste, tăcea…
M-am așezat la masa joasă din fier și am așteptat liniștit să vină cineva să ia comanda. Soarele abia pătrundea prin fereastra murdară a cârciumii, suficient însă pentru a-mi zgândări ochii și a mă face să duc mâna streașină la ei pentru a putea să văd vreo chelneriță. După vreo 10 minute, timp în care am fumat liniștit o țigară și am răsfoit un ziar cu știri despre diverse crime și jafuri, se arătă o tipă într-o bluză albă, curățică și cu o moacă sictirită:
- Domnul dorește ceva?
Ba bine că nu, mi-am zis în gând, măsurând-o cu atenție.
- Ce aveți de haleală pe-aici? am mormăit
- Cârnați, cartofi prăjiți, de-astea...
- E bine! O porție și o bere!
Nu tocmai demult, nu era nici o scofală să faci primele patru clase de școală. Ba nici pe următoarele, ori chiar liceul întreg, nu era cine știe ce mare lucru să le urmezi. Școlile nu trebuiau să se înregistreze cu nepromovați, sau, în orice caz, numărul acestora trebuia să fie într-o continuă și evidentă scădere, ca urmare a ”eforturilor neprecupețite” depuse de ”minunatele” colective de învățători și profesori, dedicate (mai) întotdeauna vreunui eveniment politic – congres, conferință, aniversare de partid (comunist) etc. – și, neapărat, “potrivit indicațiilor” liderului maxim. Cam așa stând lucrurile, timpul trecu pe nesimțite și Zulinel Goanță termină primara.
Numai mie putea să mi se întâmple una ca asta. Nu, nu vorbesc despre faptul că am un pitic, asta în sine de la o vreme nu mi se mai pare atât de îngrijorător, am mai vorbit eu cu unii și alții și am descoperit că e deja ridicol și desuet că eu am numai unul. Am un prieten care se conversează cu vreo trei-patru dimineața când se bărbierește (eu cred că îi și vede în oglindă, dar nu mi-a confirmat), la prânz are o pitică favorită care îi face zâmbre când mănâncă și seara... seara pot numai să-mi închipui ce orgii au loc în apartamentul lui cu două camere, două pisici și jumătate (încă n-a terminat partajul cu fosta lui prietenă), un hamster și-un laptop. Dar să revenim. Deja mă simt complexată cu piticul meu, cred că unii ar spune chiar că e cam ratat...
Comentarii aleatorii