Că ai lui Văcărașu erau printre sărăntocii satului, ți-o putea spune cam oricine. Mulțișori în casă și fără coadă de animal prin șură ori altceva care să zici că te ajută să te scoți cât de cât cu traiul, o duceau de azi pe mâine. De la ceape nu se alegeau cu nimic-nimicuța, iar în cele două odăițe ale casei lor de la marginea satului ploua ca afară. Acoperișul de carton cernit era spart într-o mie de locuri; din când în când, la vederea negrilor nori, peste împușcăturile cartonului așterneau petice de nailon pe care le „fixau” cu pietre de mărimea pumnului. „Calici, calici, dar fudui!” mai cârcotea câte unul. Asta pentru că Mitică Văcărașu, capul casei, nu ți s-ar fi plâns odată, la cineva, de ceva.

...Poate că ar fi trebuit să mai treacă ore bune pănă să conștientizeze țeapa pe care o luaseră. Patru perechi de ochi lustruiau pereții, fără ca să se intersecteze între ele. Nici una dintre aceste perechi de ochi holbați și amețiți de alcool nu era dispusă să-si citească în celelalte propria rușine și teamă. Era singurul lucru care încă le mai ținea în lumină.
După discuții purtate în surdină, apoi reluate mai tare și condimentate cu tuse de apropo, după mai multe ocoluri încununate cu amabilul „pot să vă mai aduc ceva?”, ospătarul, dezlegat probabil de patron, se apropie de masa celor patru. Își drese vocea teatral.