Zilele trecute, cel mai bun prieten al meu a trecut pe la mine. Am mâncat, in tăcere, o friptură, am băut un pahar cu vin și el a zis a fost bun și s-a ridicat. Din hol, s-a privit in oglinda de la baie, prin ușa deschisă, și a intrebat, trecându-și mâna pe sub bărbia rasă proaspăt, oare ce-or găsi la mine femeile frumoase? M-am uitat și eu atent la el ca să-i dau un răspuns, dar el a continuat hai că plec, că trebuie sa mă sune nevasta... Care nevastă? întreb eu mirat. Când te-ai insurat? Cum când? Oho...! îmi răspunse el distrat privindu-se in oglinda de la baia garsonierei mele inchiriate, cu chiuvetă patrată și crapatură lângă scurgere. Nu-mi spune că nu știai că sunt insurat. Am și gemeni. Cum gemeni...? încremenesc eu.
Era acolo mereu, lipită de zidurile cenușii. Uneori fără vlagă, cu ochii mijiți sub ferestrele largi, alteori zâmbitoare, purtându-și pașii dezlânați prin labirintul de holuri. Îmi tresălta inima de câte ori o simțeam prin apropiere. Părea că o recunoaște și i se supune.
- De ce faci asta ? strigam în sinea mea, plină de indignare.
Inima nu-mi răspundea. Mă ignora, de parcă ar fi avut personalitate proprie. Alteori, credeam că dispăruse. Definitiv. Camerele respirau vesele. În aer se simțea bucuria. Câte o rază, furișată pe obrazul catifelat al lui Tudor, îmi smulgea de fiecare dată lacrimi. Dragoste, neputință sau obișnuință? Plângeam fără să știu de ce. Bănuiam că lacrimile mele îi hrăneau zâmbetul ei hidos.
Alchimistul tocmai terminase de citit o lectură anevoioasă
Magna Principiae Phisicarium, cand Laetiția pătrunse invoalată
prin curbura zidului de tip antic, scorojit. Avea o vitală nevoie
de piatra filozofală pentru neiubirea care o pândea sub alcov.
Bărbatul Laetiției o înșela, aflase, dupa datină cu sora mai nubilă, Calista.
Incestul se pedepsea lent, cu pumnal înmuiat în otravă de mercur,
un strop cât o lacrimă de fecioară.
Sub perdele verzi de catifea se zăreau corsete de tortură și
alchimistului îi lunecă -mirare mirabilis- o iguană gustoasă în
plumbul topit, siderat de buze seci în golul gastronomic.
Văzu stele verzi omul când Laetiția, ornată cu șerpi în păr și viclenie
de senator patricid i se oferi nudă, perversă.
Mergeam de-a lungul drumului, fără să știu de ce, și ziua mea se apropia de o amiază fierbinte. M-am așezat la umbra răcoroasă ce atârna ca faldurile unei rochii printre crengile unui arbore. Iar în momentul când mă cufundam în brațele odihnei, l-am văzut: un nebun rătăcit, ars de soare și cu păru-ncâlcit, cu buzele strânse pecetluindu-i sufletul înfricoșat și trist, cu ochii albaștri arzând precum un foc izbucnit pe neașteptate, căutând Marea Dragoste. L-am ademenit cu un strop de apă rece, iar el mi-a vorbit despre sine.
Domnişoarele din lumea bună, adică din familii înstărite, fie că părinţii lor aparţineau nobilimii, fie că s-au îmbogăţit, nu contează cum, banii şi aurul acopereau toate celălalte neajunsuri, erau considerate de către fetele ale căror părinți își câștigau pâinea conform cuvintelor prin care Creatorul l-a blestemat pe om: „Cu osteneală să te hrăneşti în toate zilele vieţii tale!...”, cu alte cuvinte despre fiicele minerilor, butinarilor și țăranilor, ca fiind leneșe. Altfel nici nu se putea.
Comentarii aleatorii