Taxiul opreşte. Cobor fericit. Plec cu avionul. Aeroportul arată atât de seducător: aeronave colorate, şerpuiri asfaltice bine reliefate de luminiţe laterale, turnul care veghează siguranţa zborurilor şi, bineînţeles, impunătoarele terminale cu scări rulante în toate direcţiile, totul e magic.
Intru în terminal unde miroase numai a parfumuri de la duty-free. Mă eliberez de povara genţilor şi rămân, în sfârşit, doar cu portofelul, paşaportul şi avioanele care se văd prin geamul clădirii, trei avioane de dimensiuni medii cât şi un jumbo-jet care zace leneş. Aş vrea să zbor cu avionul din mijloc, are un trifoi pe coadă şi e albastru, culoarea mea preferată.
Am uitat fereastra deschisă. Las-o așa, te rog, să intre răcoarea nopții! Doar știi că nu-mi ajunge aerul. Nu, în seara asta nu am chef de vin. Aș bea un ceai fierbinte. Din ăla care îți place ție. De fructe. Apoi, o bere rece, nefiltrată. Normal că am luat, dar am pus-o la congelator pentru vreo cincisprezece minute. Nu, nu mi-e somn, dar vin lângă tine, dacă îți este atât de frig. Aș fi stat ceva mai mult pe net, dar nu-i bai. Apar imediat. Să nu adormi fără mine! Gata, am închis.
Pospaiul de lumină îi împăienjenea vederea asupra plutei pentru care, altădată, se băgase în apă pescuind-o dincolo de perdeaua înşelătoare a stufului. Ajunsese pe mal şi, dintr-o singură mişcare, încercă să-şi uşureze trupul slab şi bătrân de broboanele de apă amestecate cu frunzele spongioase ale algelor. Îşi privise prada descifrându-i înscrisul cu numărul de grame; tremuratul datorat înaintării anevoiase prin mâl îl împiedicase multă vreme să distingă altceva în afara culorii discrepante faţă de simplitatea cromatică a bălţii. Avea un cult al lucrurilor găsite pe baltă, dar nu întârzâia să fie, chiar el, unul dintre pierzători. Acum, nu-i distingea nimic din tremuratul fin pus, mai degrabă, pe seama peştilor decât adierilor vântului.
«Nu-mi pare rău că mă duc,
Da-mi pare rău după plug,
După plug și după boi,
După părinții-amândoi,
După plug, după rotile,
După dragile copile...»
(dintr-un vechi cântec de cătănie din Maramureș)
I
De sfântul Ispas, curtea lui Ion Negrea se umplu de oameni.
Lumea lui Octo-Yuè se înalţă undeva sus, deasupra norilor, ea este o picătură de galben acoperită de un ochi albastru, numit ochi dumnezeiesc, lumea aceasta este o ciutură de apă nevăzută, care curge, toamna, pe buzele nimfelor, şi cât de multe aş mai putea spune, dragă Laura, despre Octo-Yuè, dacă nu ar fi fost vina asta atât de acută că te-am lăsat, ca data trecută, din nou singură, şi, totuşi, eu ştiu, ai reuşit să ne vezi, pe mine şi pe tatăl meu, descoperind taina fluturilor care intră, pe o portiţă mică, într-un castel de nisip regal.
Comentarii aleatorii