În umezeala pârâului, își păstrau verdele doar frunzele de podbal. Ea părea de necuprins. Rămânea neschimbată în ritmul alert al anilor, doar anotimpurile îi transformau lăstarii rari. Tremurul cordonului, retezat atunci de o seceră, înregistra fiecare adiere, contrasta cu nemișcarea crengilor golașe. Scobitura săpată de un incendiu scotea un vuiet stins ca o chemare. Se adăposti de lapoviță în interiorul negru, căptușit cu urmele mocnirii. De sus, fulgi mari, apoși îi loveau fruntea prelingându-se ca niște broboane de sudoare. Valea adormea cernită.
Să-mi intre memantina! Muzică sacadată, muzică ce seamănă cu somnul meu, cu visele din care mă smulg transpirat, urlând. Tobele pe fundal, undeva mai aproape un dans rotit, personajul frânt de mijloc repetă într-una aceeași scală de sunete guturale. Acum notele se dispersează, le aud dedesubt, în canalizarea orașului, fojgăind. Deodată explodează. Vreau să mă apuc cu mâinile de cutia toracelui, s-o desfac dintr-o singură smucitură, să înfig degetele înăuntru și să scot triumfător mortăciunea. Nu pot dormi, plâng și-mi zgârii obrajii... Sunt la mine, știu că sunt la mine, în garsoniera asta în care am ingurgitat am futut am defecat, înainte să se aciuască laiolul și să-și marcheze teritoriul.
…Lângă troița din Centru, Mitru avea să-l zărească pe Majuru`, epitropul parohiei. Aplecat asupra strătulețului de flori din jurul crucii, plivea meticulos buruienile de zor. Nu pricepe cum se făcea, dar parcă și pe el îl știa mort.
În fine, ajungând la Bufet, se așeză la masa unde, ani în șir, după ce ieși la pensie, își bea romul - cel de toate zilele.
*
„Eşti un nenorocit!” ai strigat în telefon, aruncându-l nervos în iarbă. Dino s-a îndreptat către locul în care aparatul a căzut în iarbă, amuşinându-l. „N-ai voie, vino încoace!” l-ai pus la punct, iar câinele s-a conformat, venind lângă piciorul tău, strângându-şi coada între picioare, rezonând într-un fel cu starea ta interioară. Ţi-ai aprins o ţigară şi ai încercat să te calmezi. Atâţia ani pierduţi cu un nenorocit... Cuvântul îţi intra pe nas, odată cu fumul, precum amiba care se hrăneşte cu creierul uman. La fel ca ea, deschidea tentacule pline de dinţi, ca nişte şiraguri ascuţite şi se înfingea cu voluptate în mintea ta ca într-o carne fragedă de pui, fiartă ore în şir. „Nenorocitul...” îngămai printre dinţi, trăgând adânc din ţigară.
Nu o cunosc pe Nicole… Știu doar că uneori miroase a tutun ars, a vrej de dovleac și a orificii râncede. Lumina lovește nebună obiectele din cameră, aruncând praful ca o supremă dejecție peste figurile din ceramică, amorțite sau doar adormite.
Nu îl cunosc nici pe Andrei… Printre sunete de simfonii caniculare, proiecte de viitor și de trecut, rânjete sardonice ale unor plăceri nervoase, se întrezărește silueta sa cuneiformă, statuie carnală de Adonis nereușit, fumând negru și despicând secunde dintr-o așteptare atemporală.
O ura pe Nicole cu tăria unei iubiri. Iată ce-i scria unui amic despre ea, puțin timp după ce a cunoscut-o :
Comentarii aleatorii