parc-ar sta să plîngă dimineața fără zăpadă
prin geamul laboratorului de fizica energiilor înalte clipesc luminile panoului pentru a pune în evidență reacții care se presupunea că au loc la energii foarte mari au trebuit să fie construite acceleratoare de particule din ce în ce mai sofisticate înțelegerea structurii nucleului identificarea familiilor de leptoni matricea particulelor elementare și apoi neutrinul o masă foarte mică fără o marcă distincitivă atîrnată pe undeva nedefinit o haină modestă menită însă ca la simpla apariție să dezlege senzația eliberării de diverse constrîngeri
Îmi amintesc și acum de nopțile magice ale copilăriei, când stelele se odihneau din mișcarea lor circumpolară printre mestecenii de pe dealul dinspre nord, strălucind fantomatic, ca luminile unui oraș gigantic ce acoperea tot cerul. Lumina lor mă atrăgea în sus ca un magnet și nu-mi mai puteam dezlipi ochii de ele. Toamna era în culmea efemerei sale glorii iar pădurea cu trunchiuri albe era din nou în flăcări de frunze muribunde. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar și pentru o clipă. Credeam că scânteile tremurătoare de sus sunt de fapt un fel de ființe vii, în formă de sfere mici, pline de țepi ascuțiti de lumină.
Eutanasiez oameni. Nu ştiu dacă s-ar putea numi chiar oameni. Ar fi mai acceptabil să-i numim legume. Unii nu şi-au mai mişcat nimic de ani de zile... Vor spune mulţi că termenul legumă e prea dur, însă după toată experienţa pot spune că mi-ar fi şi mie greu să diferenţiez între un mort şi o legumă. Aparatele ar fi singurele care mi-ar veni în ajutor, cum îi ajută şi pe ei de altfel. Ne-legumele ar spune că ucid şi m-ar întreba, năzuind după o morală, dacă mai am conştiinţă.
A fost odată o scoică foarte bătrână.
Trăise mii de ani pe malul mării și încă mai avea de trăit.
Dar cel mai frumos era că putea vorbi…
În fiecare dimineață, niște copii de melci - care scoteau numai ochii și urechile din cochiliile lor strălucitoare - o ascultau cuminți.
Iar scoica stătea într-un fotoliu de sidef, se prefăcea că dă pe gât un strop de apă de mare dintr-o ceșcuță din care mai rămăsese doar toarta și povestea…
Mai mult povești din vremurile de altădată, care păreau inventate pe loc.
Însă nu erau inventate și melcișorii aveau să se convingă singuri de asta, peste alte și alte mii de ani…
Într-una din zilele de neuitat, când pe plaja pustie se plimba o rază de soare în căutarea celui mai sclipitor bob de nisip, scoica, în loc să înceapă o nouă poveste, tăcea…
Bradul îl chema cu brațele sale largi, pline de brățări din clopoței și beteală, zornăind datorită pisicii care primise un șoricel cu cheiță.
Apoi, tot el, își aprinse beculețele semănând cu niște ochi stând la pândă într-o pădure de globuri, doar doar și-o aminti hoțul de copil să vină să-și ia cadoul.
Ce cadou, că erau mai multe...
Și mai avea și bunica unul, despre care el nu știa nimic, și pe care ar fi vrut tare mult să poată să i-l desfacă.
Dar, dacă era al ei...
Ah, iată prima cutie pe care scria “Mic”.
Și încă una, mai lungă, pe care scria tot “Mic”, însă pe o fundă albastră.
Comentarii aleatorii