Tăchiță Bădeanu se apropia văzând cu ochii de acea vârstă despre care cei mai mulți spun că te plasează undeva în toamna vieții. Nici el nu știa cum s-a făcut de i-a trecut ca printre degete atâta amar de ani. În satul lui, Glodenii Târgului, o adunătură de nici o sută de case, unele făcute din hlei amestecat cu paie și acoperite cu stuf, era singurul navetist. Care vasăzică avea slujbă la oraș, fiind muncitor la IGO (Întreprinderea de gospodărire a orașului) și, în consecință, oarece lefușoară. Asta presupunea ca zilnic să o ia pe jos, peste câmp, cu noaptea în cap, către halta aflată la vreo oră de mers la pas – pe vreme bună, de unde, mai departe lua Personalul.
Cinci ani. Vreo cinci ani trecuseră. Fusese condamnat doar la patru, dar uitaseră de el, sau poate l-au ținut așa… să se-nvețe minte. Acum mergea acasă. Se gândea în urmă? Nu știa la ce se gândește, nu se putea gândi la nimic. Mergea acasă și atât.
Ba da, își amintea că la început visase o dată că i-a intrat un înger în celulă. Un înger alb. Apoi n-a mai visat nimic niciodată. Ținea minte asta, pentru că mult mai târziu aflase că în noaptea aceea i se născuse prima fetiță, după patru băieți. “O fi mare acum.” În cinci ani nu primise decât două pachete, din care unul avea încă mâncarea bună, și vreo șase scrisori pe care le știa pe de rost. Acum mergea acasă.
- Ziua bună, Bâzdoacă.
- O fi, Rămurele.
- Auzi, bre, dă-mi şi mie trei din alea în plic, ca la oraş, de le bagi în apă şi se fac calde şi maro, le dugheşti şi nu mai dormi trei zile.
- 3 în 1, cafea de aia?
- De aia, de aia, că mă omoară Toderaşu’ la cap.
- Câte vrei, bă?
Baloane colorate zburau printre copaci. Pe terenul din fața casei o ceată de copii. Fiecare alerga care încotro cu câte un zmeu de hârtie sau un balon. În mijlocul lor, depășită, o femeie cu părul împletit renunțase de mult să mai facă ordine. Din când în când mergea cu câte un rănit într-o parte a terenului. Îi punea un leucoplast și-l trimitea înapoi la joacă. Pe măsură ce trecea timpul, câte un părinte venea de la serviciu pentru a-și lua copilul. Pe când aproape se lasă întunericul din cei câți erau, doar unul singur nu plecase încă. Era abătut. Se prefăcea că-i fascinat de zmeul de hârtie cu care se jucase de unul singur toată ziua. Uitându-se la ceas, femeia văzu că-i târziu. Era totuși o situație normală. Copilul acesta era întotdeauna luat ultimul.
E cald. Geamul s-a topit. Soarele intră. Aşternutul mi s-a lipit de spate. O altă dimineaţă, acelaşi paradis. Magda s-a trezit de mult, nu care cumva să întârzie la muncă. E harnică asemenea unei furnici soldat, dă-i ceva de făcut şi un termen limită, bucurie supremă. Uşa dulapului e întredeschisă şi pot zări mâneca costumului care mă cheamă. În fiecare dimineaţă mă cuprinde aceeaşi frică din cauza paşilor Magdei care se îndreaptă către dormitor. Vine să mă trezească, să mă logheze cu societatea, vrea să mă trimită în prima linie a salariaţilor.
Comentarii aleatorii