Un porumbel rătăcit în noapte i se așeză pentru o clipă pe creștet apoi, speriat, își reluă zborul fără țintă în întuneric; un salcâm se prăbuși trosnind și fâșâind înfricoșător la numai câțiva pași în urma sa, însoțit de înjurăturile tăietorului nocturn. Întâlni zeci de oameni ai satului; mânau grăbiți vitele la luncă, dar nici măcar un glas cunoscut, care să-i dezvăluie identitatea unei persoane apropiate. Amintirile se învălmășeau gâdilindu-i nările cu mirosurile toamnei; în realitate, nu simțea decât miros de frunză crudă.
Cu ce se ocupa precis Ionaș Târleanu, nu prea știau mulți. Fire închisă, niciodată nu intra în vorbă cu careva pe alte subiecte decât cele absolut banale. Și atunci, foarte, foarte scurt. Doar cu vecinii. Care vecini nu erau mai mulți decât trei, deoarece locuia într-un imobil cu numai patru apartamente. Pe ușa lui, alături de nume apărea scris și ”profesor doctor”. Unde era profesor, nimeni nu știa. După cum nimeni nu știa dacă era medic, ori avea diplomă de doctor în litere, economie sau filosofie. În fiecare dimineață, la șapte fără zece, un tip atletic, cam de 35 de ani, urca la etaj și suna, după care se îndreptau împreună, nu tocmai grăbiți, către mașina de fabricație străină având geamuri fumurii și luau loc pe bancheta din spate.
Numai mie putea să mi se întâmple una ca asta. Nu, nu vorbesc despre faptul că am un pitic, asta în sine de la o vreme nu mi se mai pare atât de îngrijorător, am mai vorbit eu cu unii și alții și am descoperit că e deja ridicol și desuet că eu am numai unul. Am un prieten care se conversează cu vreo trei-patru dimineața când se bărbierește (eu cred că îi și vede în oglindă, dar nu mi-a confirmat), la prânz are o pitică favorită care îi face zâmbre când mănâncă și seara... seara pot numai să-mi închipui ce orgii au loc în apartamentul lui cu două camere, două pisici și jumătate (încă n-a terminat partajul cu fosta lui prietenă), un hamster și-un laptop. Dar să revenim. Deja mă simt complexată cu piticul meu, cred că unii ar spune chiar că e cam ratat...
Din "5. Ceasul de zaț și busola de cenușă" din volumul de debut "Să îndeplinim dorinț
sunt o femeie ușoară și stătea în lotus pe covorul meu maramureșean tocit, cu firele duse, culorile șterse într-un singur loc. de când intrase prima oară în casa mea șezuse pe locul acela de parcă o mână nevăzută i-ar fi zis fetițo casa asta e ok, câteva neregularități și dacă vrei să faci lucrurile să meargă e bine să le acoperi cât poți tu de bine; oricum sunt o femeie ușoară așa că își așeza mâna pe locul unde covorul meu pierdea din prețul de cost. aceeași mână îmi spunea, dar ea nu avea de unde să știe scoate-o în lume, afișează-te cu ea, pe urmă tot ce e în casa ta va valora o avere, călcat de ea în picioare, așternuturi transpirate de ea, prosoape de baie pătate cu vopseaua ei proastă de păr, ceașca din care numai ea obișnuia să bea, receptorul de care a stat lipită urechea ei.
Voi nu ştiţi cine au fost comuniştii, mă. Voi nu ştiţi nici ce idioată e lume asta, asta pe care o vedeţi şi care aşa a fost, din toate timpurile. Acum ce v-aţi adunat aici ca la circ, credeţi că dacă am venit de la balamuc nu ştiu ce spun? Sau nu am conduită, nu am ţinută, cum zic ăia care se înghesuie să arate că sunt feţe subţiri pe la televizor. Dar nu sunt, mă! Nu sunt, aşa cum poşirca asta a mea din pahar nu e Havanna Club. Ssst. Să nu ne audă cineva. În tot locul este cineva care ascultă. A fost odată când şi pentru mine curgea lapte şi miere. Când tăiam, tot la câteva luni, viţelul cel gras. Fătat în curtea mea, în poiata mea şi pe care, he...he, cică n-aveam voie să-l tai şi să-l mânc.
Comentarii aleatorii