(într-un oarecare lucru..)

Punctul de pornire. Realizez acum că iubirea nu este începutul. Ea se încadrează la daune colaterale într-un război cu noi înșine. Se încadrează la cuiele de care te agăți disperat și orb ca să mergi mai departe. Întâi mergi pentru că iubești, apoi în numele iubirii, apoi iubirea moare. Moare sufocată tocmai de elementele care au născut-o, de nevoile fundamentale neclarificate care îi subjugă pe ambii parteneri. Ei pleacă cu aceleași goluri și insatisfacții, însă amplificate, ceva mai depresivi și închiși, ceva mai prăbușiți și ceva mai alarmați de numărul resorturilor rupte în ei.

Sunt puține lecțiile despre iubirea adevărată. Rar suntem capabili să le distingem și chiar mai rar să le asimilăm, să coborâm în noi, să depășim complexe, să schimbăm.

Viața este un șir de lecții care se cer învățate. Un clișeu. Real. N-a spus nimeni că ele n-ar fi. Ni se servește mereu același fel de mâncare, până învățăm lecția și cerem vieții să ne servească masa potrivită. Ideologia reîncarnărilor spre Nirvana ar oferi astfel o marjă de eroare foarte confortabilă. Ai atâtea vieți să te risipești. Dar Isus e mult mai exigent. “Ai o viață, apoi te judec” destul de presant aș spune. “Prin mine ajungi la mine!” Dar cine sunt eu? Cum să te gasesc pe Tine dacă nu mă găsesc pe mine? Cu ce să vin? Cu ochii legați te caută mulți și zbiară că nu exiști, pentru că nu te descoperă cu adevarat niciodată, pentru că nu descoperă Iubirea.

Căutăm “.. juste un peu de silence”. Și căutăm numai când doare. Suferința s-ar spune ca e un lucru rău. Doar toți visăm cu ardoare fericirea. Orice nu se ridică la înălțimea acestui sentiment e o ratare, e timp pierdut.
Doare! Mergi la medic să-ți amelioreze starea ancorată în material, ca să rămâi agățat de același cui material, fără să schimbi nimic în tine, decât uneori medicamentele, mai puternice. Suferința însă e lecția primordială. Iubirea e doar un scop nobil a cărei percepție a fost denaturată prin intermediul mediei și exagerării laturii ei sexuale.

Nimeni nu ne învață să iubim, însă ne învață cum sa ne pierdem capetele, cum să ne aruncăm sufletul pe geam la prima mângâiere, cum să avem orgasm pe o canapea învechită, un orgasm ascuns și furat, în urma căruia parșiv de micinos să susurăm la urechea celuilalt un “te iubesc”.

Cineva spunea că sexul e doar o stație pe Drumul iubirii, indiferent unde este plasată: înainte sau după Stația iubirii. Dar ordinea nu influențează?
Nu, nu sexul influențează pentru că sexul nu e altceva decât un alt indicator al coeziunii între personalități incomplete, incomplet cunoscute, incomplet maturate, incomplet iubite. Același om spunea că oamenii au inventat căsătoria doar pentru a face sexul onorabil.

Eu cred că nici unul din aceste aspecte nu atinge problema fundamentală a iubirii, a iubirii care NU E măsurată prin alimentarea lipsurilor celuilalt, care NU E măsurată prin complexe primordiale care se cer satisfăcute, împlinite prin iluzia celuilalt.
Și cred că iubirea pură, nedenaturată nu se poate naște decât între conștiințe complete din punct de vedere spiritual, sufletesc și trupesc. Doi oameni compleți vor iubi complet unindu-se într-un cerc perfect, fără timp. Cum? Nu știu. Sunt idealuri.

Și cum vedeți, sunt incompletă, și de fapt n-am nici o definiție a iubirii, deși mă încânt cu idealuri. Dar nu pot sa renunț la ideea de a iubi într-o normalitate atât de rară încât a devenit anormalitate, iar asta sa se întâmple, imediat după ce mă voi cunoaște, ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Am nevoie de o oglindă, să iubesc reflexia fără legi raționale. Cred ca e posibil. Cum nu știu, eu doar cred.