poate de aici incepi sa fii spre a te redescoperi. titlul acestui text arata câta lupta interioara ai dus spre a marturisi acest text ce de mult il purtai in sufletul tau. iarasi mircea.

Bobadile, imi pare rau dar se pare ca nu impartasim aceleasi ginduri. Stii foarte bine ca ai fost avertizat. Si ti s-a spus ca la urmatoarea abatere ti se va suspenda contul pe o perioada nedeterminata. Eu, personal am obosit sa fac politie si sa tot vad cum o mina de oameni incearca sa transforme Hermeneia intr-o cocina de porci in timp ce altii care sint sensibili la nu stiu ce atingeri religios ortodoxe tac in papusoi. Cu alte cuvinte e blasfemie antiortodoxa sa spui ca o lavra duhneste dar e ok, e sfint si e fantastic sa injuri de dumnezei si de hristosi. Probabil ca nu avem acelasi Dumnezeu si acelasi Hristos. Iar daca avem atunci cineva e profund ipocrit.

Din punct de vedere religios, prefer să nu comentez, pentru că, fiind creștin, daca aș face-o ar ieși niște păreri deloc măgulitoare la adresa textului de mai sus. Din punct de vedere literar, dacă dăm la o parte expresiile "tari", nu prea mai rămâne cine știe ce. O fi vorba de o descătușare, dar parcă totul e prea forțat, pune prea mult accent pe formă și prea puțin pe fond. Mi se pare, personal, mai mult un text scris cu intenția de a epata, de a atrage lumea să vină să se uite "ca la urs". Probabil că a reușit dacă până și eu am ajuns să-l citesc... Iar dacă și regulamentul este încălcat, poate ar fi mai bine să fie reformulat sau șters. Sper că voi fi iertat pentru lipsa de laude de la acest comentariu.

Îmi cer scuze că nu comentez direct la text, dar valoare unei cărți nu este deloc direct proporțională cu tirajul. Ca exemplu putem da cărțile lui Ceaușescu dinainte de 1989 și romanele Sandrei Brown, traduse în România în atâtea exemplare după 1990. Iar exemplele pot continua.

m-am ingrozit citind apocalipsa ta... m-a ingrozit nu numai vehementa cu care sfarami picioarele sfioseniei cu care ar trebui sa privim spre Dumnezeu ci mai ales credinta multor romani cand au horilca langa ei că lucru vrednic e sa-ti bati muierea, copiii, apoi soacra si cand mâna ceea de femei sta vreascuri pe podea mai ramane un pisc nebiruit... icoana, il dam jos din ramă pe Dumnezeu ca si cum l-am cobori de pe cruce fara sa-i mai protejam fluierele zdrobite ale picioarelor, ci tragem de carne fasii, fâșii... românul a fost mereu meșter să își înjure ,,ca la carte'' radacinile si cerul... acesta e sentimentul pe care-l am citindu-l... dancus, ascuteti arcusele și arcurile si trage sa zidesti biserici de cuvinte nu-ți dărâma propria cetate. ai țipat ca un pișat pe garduri ...iartă-mă că strig la tine cu îngrozire..dar până la poem, mai e mult...

Relativ interesant modul cum reusesti sa compatibilizezi aceste doua acorduri foarte diferite ce isi cauta originea in sufletul barbatului... o pulsiune brutal exprimata, un fel de a conduce fara prea multi mediatori intre volan si roti, nevoia de a te contesta pana la capat, de a te nega pentru a ajunge la insasi radacina celui care pune intrebarea si are curajul sa o si rosteasca... pe de alta parte e multa gingasie in poezia aceasta, se simte nevoia restaurarii unei stari originare in care totul e firesc si simplu, o sete teribila de a trai in cea mai fericita dintre lumile posibile. O poezie revolta impotriva limitelor care imi aduce cumva aminte de Liiceanu si ideea acestuia ca limitati fiind, ceea ce e propriu omului este tocmai incercarea sa de a depasi limita. Si da, poate ca uneori Dumnezeu e mai putin atent la fond decat la ceea ce sta indaratul cuvantului, adica starea. Iar ingerii rareori sting incendii...