Frumoaso,
Îți mai aduci aminte ziua, când ți-am sărutat buzele mici,
te-am privit în ochii sclipitori...
și ți-am spus: ”Doamne, ești așa frumoasă.”
E ziua în care ai plecat și în mine multă durere ai lăsat.
Totul a fost ca o secundă într-un veac,
parcă nici nu s-a întâmplat.
A fost o magie.
Acum...
acum, gândesc în trecut
mă îndrept spre necunoscut.
Torn încă un pahar de vin,
inima îmi numără stele duminică la prânz şi joi plouă sub patul meu rotund
s-a strigat bingo
la fiecare număr
mai mare şi mai înalt îmi pare cerul zero
poate fi egal cu un milion de şomeri desculţi numără zilele
în cor nu mi-a plăcut
niciodată să-mi cânt disperarea ca o liturghie roşie ar fi trebuit să îmi rămână sângele
şi după dezalcolizare
Uneori am senzaţia că tin cuvintele închise precum o nucă.
Respir aerul cu profunzimea unei frunze verzi
în neclintitrea umbrei strânsă pe sub pietre
din fiecare colţ în care au rupt-o vânturile.
Pluteşte printre gânduri într-o drămuire a sensurilor
pică lângă scaunul din odaie.
Din ea curg oase
rămasă mărturie a oamenilor care s-au luptat cu timpul
nu-ul acesta
împodobit provocator
cu piese metalice
folosit apoi ca forceps la nașterea ideilor
știu
voi veți cânta mai departe
voi știți cât de puțin mai contează
că totul și nimicul
sunt porți diferite
ale aceluiași întreg
până una alta
rețin invitația
spectacolul e sfânt
pregătind pentru mâine
același ritual al îmbrăcării ideilor
în stofă de monstru
cu doamna în maşină
zice
uite-o pe prietena mea Mariana
frînez brusc şi claxonez de două ori
mai era cam un kilometru pîna la bloc avea bagaje
să o luăm poate mai schimbăm o vorbă
am zis
femeia s-a arătat mirată nu era Mariana
am pornit în trombă
mai mult de ruşine
Comentarii aleatorii