Uneori am senzaţia că tin cuvintele închise precum o nucă.
Respir aerul cu profunzimea unei frunze verzi
în neclintitrea umbrei strânsă pe sub pietre
din fiecare colţ în care au rupt-o vânturile.
Pluteşte printre gânduri într-o drămuire a sensurilor
pică lângă scaunul din odaie.
Din ea curg oase
rămasă mărturie a oamenilor care s-au luptat cu timpul
Frumoaso,
Îți mai aduci aminte ziua, când ți-am sărutat buzele mici,
te-am privit în ochii sclipitori...
și ți-am spus: ”Doamne, ești așa frumoasă.”
E ziua în care ai plecat și în mine multă durere ai lăsat.
Totul a fost ca o secundă într-un veac,
parcă nici nu s-a întâmplat.
A fost o magie.
Acum...
acum, gândesc în trecut
mă îndrept spre necunoscut.
Torn încă un pahar de vin,
aşa cum se trezesc nebunii sau muribunzii
vreau să bag praf de puşcă în ceasul deşteptător
în cucurigu’ lor de paştile cailor
să electrotro-explodez
în toate necroloagele
în toate măcelăriile
şi-n toţi aşteptătorii bucuriei de-a trăi
pînă cînd visaţi poveşti cu gura căscată
şi pînă unde ajungeţi în labirintele nimicniciei?
Comentarii aleatorii