ţara celor o mie şi una de păcate
ţara oamenilor trişti
unde nu s-a mai rîs cu buzele pînă la graniţe
de pe vremea împăratului roşu sau a împăratului verde
cine să ştie
poveştile amintesc de feţi-frumoşi de ilene cosînzene
de purici voinici ce săreau în al nouălea cer cu nouăzecişinouă de oca la picioare
nimeni nu bănuia
într-o noapte de iarnă
avea să se nască
lordul banal
el era condamnat să viețuiască
într-un canal plin
cu tot felul de trucuri de supraviețuire
cum ar fi dacă pășești în el noaptea
și vrei să apuci ziua de mâine
să te-arunci pe spate dintr-o dată
ca norica nicolai
Cât de trist este oraşul
când moare o iubire
nimicul
se instalează
prin pupile
ca o interfaţă plină de sensuri
neplauzibile
sau de cele mai multe ori neînţelese
oamenii aleargă
în sensul opus al acelor de ceasornic
sperând
regăsirea
unei dimineţi trezite în doi
undeva
lângă poarta sărutului
masa tăcerii
ţine-n secret un infinit tăiat
cineva
mi-a spus ca acolo pe ultima treaptă
Frumoaso,
Îți mai aduci aminte ziua, când ți-am sărutat buzele mici,
te-am privit în ochii sclipitori...
și ți-am spus: ”Doamne, ești așa frumoasă.”
E ziua în care ai plecat și în mine multă durere ai lăsat.
Totul a fost ca o secundă într-un veac,
parcă nici nu s-a întâmplat.
A fost o magie.
Acum...
acum, gândesc în trecut
mă îndrept spre necunoscut.
Torn încă un pahar de vin,
Comentarii aleatorii