Apărea în visurile mele
ca un om venit din altă dimensiune lumească
un străin îmbrăcat într-o cămasă albă de in
lungă până-n talpa pământului
pe mâneci avea presărat prafuri de stele
şi-n ochi îi puteai zări tot albastrul universului
era diferit de toţi oamenii oraşului meu
şi de vieţile lor reale
mâinile lui albe aveau degete lungi
degete pe care le simţeam uneori mângâindu-mă
l-am întîlnit astăzi pe dumnezeu în ikea
căuta nişte scînduri pentru un dulap mai mare
şi nişte scaune
pipăia lemnul cu buricul degetelor
parcă citind vîrsta copacilor
ce ai face cu o oră dacă ţi-aş da-o
m-a întrebat fără să mă privească
mirosea a transpiraţie şi a motorină
o oră
am eu obsesia asta o oră e ceva prea puţin
ultimatum grabă criză moarte goană
sună a hemoragie de timp
nu-ul acesta
împodobit provocator
cu piese metalice
folosit apoi ca forceps la nașterea ideilor
știu
voi veți cânta mai departe
voi știți cât de puțin mai contează
că totul și nimicul
sunt porți diferite
ale aceluiași întreg
până una alta
rețin invitația
spectacolul e sfânt
pregătind pentru mâine
același ritual al îmbrăcării ideilor
în stofă de monstru
Cât de trist este oraşul
când moare o iubire
nimicul
se instalează
prin pupile
ca o interfaţă plină de sensuri
neplauzibile
sau de cele mai multe ori neînţelese
oamenii aleargă
în sensul opus al acelor de ceasornic
sperând
regăsirea
unei dimineţi trezite în doi
undeva
lângă poarta sărutului
masa tăcerii
ţine-n secret un infinit tăiat
cineva
mi-a spus ca acolo pe ultima treaptă
Comentarii aleatorii