Uneori am senzaţia că tin cuvintele închise precum o nucă.
Respir aerul cu profunzimea unei frunze verzi
în neclintitrea umbrei strânsă pe sub pietre
din fiecare colţ în care au rupt-o vânturile.
Pluteşte printre gânduri într-o drămuire a sensurilor
pică lângă scaunul din odaie.
Din ea curg oase
rămasă mărturie a oamenilor care s-au luptat cu timpul
îmi beau yerba mate încet
obrazul pe masă aplec
lemnul vorbește
în limba lui de ascet
despre mîini nerăbdătoare și aspre
stropite cu ceară
tăieturi de cuțit
și piatră amară
într-un colț un ciob mă privește
ca un ochi de profet
mă ridic universul se-ntoarce
cu fața la mine din nou
povestea se-ascunde
în mirosul acela de lemn
și oțet
cu doamna în maşină
zice
uite-o pe prietena mea Mariana
frînez brusc şi claxonez de două ori
mai era cam un kilometru pîna la bloc avea bagaje
să o luăm poate mai schimbăm o vorbă
am zis
femeia s-a arătat mirată nu era Mariana
am pornit în trombă
mai mult de ruşine
Comentarii aleatorii