Uneori am senzaţia că tin cuvintele închise precum o nucă.
Respir aerul cu profunzimea unei frunze verzi
în neclintitrea umbrei strânsă pe sub pietre
din fiecare colţ în care au rupt-o vânturile.
Pluteşte printre gânduri într-o drămuire a sensurilor
pică lângă scaunul din odaie.
Din ea curg oase
rămasă mărturie a oamenilor care s-au luptat cu timpul
până când orizontul i-a înghiţit, promiţându-le nemurirea.
Ce amăgire!

Ploile au intotdeauna nevoie de rodul cerului
să nască alţi oameni din pământul afânat de brazdă.
Balenele stau la locul lor, în apă,
după ce au rodit din oameni însetaţi. La începuturi!
Ce nebunie!

Cuvintele...n-au nici un sens dacă nu curg în vene
precum sângele. Ba da, am stiloul cu sânge de cerneală...
Plec în pântecele marii, acolo apă-i tot Cuvântul!
Vântul mă găseşte să-mi promită cu umbre rupte
că dincolo de orizont m-aş îmbrăca în alt eu fără oase...