Fain, un poem pe care l-as numi "in tempo de mars", aici poetul impune citirii un ritm alert si, la urma urmei, pleci din text nu obosit, ci mai degraba trezit, acut. Sigur, acum unuii ar putea spune ca asa e dictatura, dar eu nu cred ca e asa. Mie mi se pare mai degraba o impetuozitate si o sinceritate a scriiturii care mi-a placut mereu la asztalos. Uneori i-a reusit mai putin (atunci cand bagatelizeaza cand te astepti mai putin - uneori si eu fac asta- e usor sa pici in asa ceva) dar alteori (ca acum) el creioneaza si accentueza si uite ca ii iese. Imi aminteste putin de un "fade to black" insa proiectat intr-un univers parelel, ca un infern al pasarilor fara aripi zicea cineva, candva (nu eu, desigur). Fata de alte poeme de-ale lui asztalos acesa mi se pare mai reusit si la capitolul prozodie, unde elementele de legatura cu tenta muzicala sunt prezente, mie imi place asta. Apoi balastul dativelor si al conjunctiilor care lipseste. Imi amintesc la ultimul Deko am avut si eu o interventie pe niste texte de Vlad Moldovan iar moderatorul (nimeni altul decat Felix Nicolau) mi-a zis ca "da, tu esti un calo-fonetic" - poate ca avea dreptate de undeva de acolo, din iadul criticilor de unde vorbeste el. Pe scurt, un poem placut, bine structurat, fara lucruri inutile prin el, sincer si puternic. Aprecierea mea. Andu -