Deși îmi zisesem că e mai frumos să citești vara, în concediu, cartea unei femei, de o naturalețe demnă de atitudini nobiliare, de o fragilitate ascunsă ce doar prin frumusețea ființei ajunge la suprafață, de o inteligență cultivată spre o politețe fără de cusur, am zis nu. Deoarece tentația este prea mare. Iar lucrurile mărunte pot fi amânate după cum dorințele stringente te pot domina.

Cartea a ajuns la mine prin peripeții dar, fiind cerută și așteptată, deliciul a fost cu atât mai mare. Eua, apărută la ed. Paralela 45, 2010 a poetei, scriitoarei, Florina Zaharia, nu mai are nevoie de prezentări sofisticate pe care, la drept vorbind, nici nu aș fi fost îndrituit (ah! ce-mi place cuvântul acesta) să le tangențiez.

Prin urmare, fiindcă este o zi ploioasă de încă martie, de aproape primăvară, de libertate savuroasă, mi-am pus în căști jane monheit cu celebrul album: the lovers, the dreamers, and me. Astfel, împărțind responsabilitatea acestor rânduri cu binecunoscuta cântăreață de jazz, am ales să las impresiile de lectură, imperfecte desigur și total subiective.

Terminasem cartea și nu reușeam să uit primele versuri, atât de puternice prin rana lor dulce-amăruie: “…sunt atât de departe/ transformată în carne/ în scârțâit de pielea ta și pielea mea/ ca unic zgomot care trezește orașul” (p. 6) .

Florina Zaharia, înainte de orice, surprinde. Și o face cu un talent în fața căruia mă înclin. Poate că unele poeme pleacă din femininul ușor relaxat, cum îi stă bine unei poete. Dar dedublarea și privirea cu care se studiază atent în orice emoție, în orice ocazie, cum un lunetist își pregătește arma și își alege din timp locul & momentul favorabil, fac din poetă o fină observatoare a fiecărei secundă ce îi ucide încet ființa.

“…să dezlipești locul în care mă ascund/ și să-l înalți ca pe un zmeu/ deasupra cruzimii/ sau să-l plimbi prin locuri știute numai de tine” (p. 24). Capacitatea de a forja în realitate a Florinei Zaharia nu este una convențională, adică nu spune doar de dragul de a fi deep, ea este o meditație empirică, ea se rupe din cotidian, din tot ceea ce ea simte răbufnind în versul șoaptă: “o lume rănită de altă lume/ în care doare și ce nu doare/ până în gură/ în sângele ei/ în ciocolată/ în tresărit/ (…) vreau să tac mai mult/ vreau să mișc propozițiile/ să le adaug la gulerul rochiei/ din această zi.// nu vreau să mă întorc/ nu-mi amintesc unde să mă întorc”

Cu tentă proaspătă, cu nuanțe suprarealiste dar și moderniste, originalitatea poetei Florina Zaharia nu este deloc clintită. Eua este mereu acolo, eua vrea uneori să îi ia locul, ea vrea uneori să fie eua, în timp ce noi asistăm la un act artistic bine pus în forme, substanțial prin consistența ideilor, limbajului, tropilor sublimați pentru a reda cu acuratețe existența atât de complicată a eternului fior numit poezie.
“...O parte a minții trecea dintr-o parte în alta a privirii/ decor fantasmatic/ lăsat în urma retinei/ ca un adăpost/ pentru singurătățile care creșteau prin mine/ acoperind iarba pământul.// gândurile curg unul după altul/ ca gesturile inconștiente/ dintr-o oglindă care se sparge în mii de oglinzi/ gândurile formează pământul” (p. 79) A stat ploaia. Se aud niște vrăbii. Mai e mult până dau frunzele. Dar simt în mine cum crește dureros primăvara.

O voce distinctă în peisajul liric românesc (ador clișeele zemoase!), un om care trăiește scriindu-se până în măduva oaselor, un om care nu poate trăi fără să se cunoască în cele mai diverse ipostaze prin care, vrea - nu vrea, trece, o poetă dublată de o femeie care mustește (sună haios, știu!) de sensibilitate poate fi Florina Zaharia. Scrisul ei este reprezentativ generației noastre. Iar dacă există două puteri în lume: sabia și spiritul, cu timpul cea dintâi este întotdeauna învinsă de a doua. Admir puterea și sunt conștient de neputința ei de a păstra ceva, acest ceva însă: (p.81) este Eua!