… Despre tat-su, Ionaș Târleanu avea vești din cele mai proaste. Viliță se apropia de-acuma de 70 de ani și aproape că nu mai putea vorbi. O gheară de fier i se pusese în gât și abia mai putea trage câte un pic de aer în plămâni. L-a adus în Capitală, în ultimul hal, la unul din marii specialiști. Cancerul își făcuse de cap cam prin tot gâtlejul și acum o lua tare, la vale. În mai puțin de un sfert de ceas i-au crestat pe viu gâtul, introducându-i un tub de plastic în trahee. Numai așa a mai putut respira în restul de zile care l-a avut. Banii lui fiu-su, generalul, n-au ajutat la nimic. După un tratament radiologic de câteva săptămâni, care, vorba chiar unui doctor de acolo, ”ajută cât o frecție la un picior de lemn”, Viliță s-a dus în lumea celor drepți. Pe drumul către groapă, Ionaș n-a plâns și nici n-a vorbit cu nimeni. Nici măcar nu-l auzea pe preot. A mers ca un robot, făcându-și semnul crucii dintr-un reflex de mimare a celorlalți. Tot timpul părea a privi în gol. În schimb, poate și pentru că se afla ultima dată în apropierea lui tătâne-su, a putut retrăi (extrem de condensat) scene derulate cu mai multe zeci de ani în urmă. Se văzu plângând, la doi ani, așteptându-l până noaptea târziu să apară, pentru că nu adormea decât cu o mână după gâtul lui. ”Taci și te culcă odată, că nesimțitu-i la băut și numai grija ta n-o are el, sări-i-ar ochii!” Începea să plângă și mai tare (“Nu vreau să-i sară tatei ochii!”) Acum inima începu să-i bată la fel de tare ca atunci când l-a urcat pentru prima dată în tren. Viliță, ca însoțitor de vagon la CFR, pe distanțe lungi, îl încuia în cușeta de serviciu ca nu cumva să deschidă vreo ușă în mers și să se întâmple o nenorocire. Văzu din nou toate gările prin care a trecut de nenumărate ori, cu lumea lor pestriță și mereu grăbită, cu acari și manevranți care, când nu alergau printre linii, mâncau pâine neagră cu parizer pe ziarul lor “Lupta CFR“, așternut pe bănci soioase din săli cu becuri chioare atârnând în tavan și pardoseli mirosind puternic a motorină. Știa exact până la cât poți număra trecând prin fiecare tunel din cele zece străbătute de tren între Vatra Dornei și Ilva Mică. Fete mari, purtând ii albe și pălării de pai, dar și băieți cu clopuri pe cap, ofereau spre vânzare călătorilor cornete cu fragi frumos așezate în coșulețe împletite. Alergau, lăudându-și marfa, dintr-un capăt în altul al trenului, în stațiile în care oprirea era ceva mai lungă… În prima zi de școală a putut să constate că nimeni nu avea haine, ghiozdan și rechizite mai grozave decât ale lui. O jumătate de leafă cheltuise tat-su. În sărăcia lucie a satului de atunci, asta trecea drept o extravaganță fără margini, dar o făcuse pentru că, pe de o parte ținea foarte mult la el, iar pe de altă parte nu-i era indiferent ce va spune gura satului. N-a contat că după trei zile a pierdut stiloul chinezesc sau că la prima zăpadă a făcut sanie din ghiozdan, ferfenițându-l pe de-a întregul… Se revăzu stând în ușile crâșmelor, păzindu-i geanta de serviciu, în așteptări și de câte două-trei ore, când Viliță cinstea cu alți ceferiști. Mai ales în zilele de avans ori lichidare (14 și 28 ale lunii)... Își reaminti și toate discuțiile de mai târziu, când era elev de liceu, soldate cu obținerea unor mult-trebuincioase sume de bani… Ca și vizitele pe care i le¬-a făcut în armată – tocmai la Jimbolia și Variașul de Arad – pe vreme câinoasă de iarnă. N-ar putea uita vreodată cât s-a zbătut să-l vadă și pe el salariat la Depoul CFR… Acum realiză mai bine ce tată bun avusese. Remușcările că n-a făcut tot ce s-ar fi putut face pentru el îl copleșeau. În gât i se fixase un nod cât pumnul. Abia după primele lacrimi l-a mai slăbit. Țapornea și Tăciune, beți de-a binelea, au bătut în cuie capacul sicriului și l-au lăsat pe sfori în groapă. În scurt timp, ploaia de bulgări a făcut să apară un nou mormânt. Cu o cruce de lemn deasupra, pe care, ca pe toate celelalte, stătea scris “Aici odihnește …” După o jumătate de ceas, nici unul din mulțimea de participanți la înmormântare nu mai era prin jur. Au mâncat și băut de sufletul răposatului, și-au luat pomenile la pachet și s-au împrăștiat care și pe unde, nemaifiind nimic de împărțit...

***

Zilele treceau pe nesimțite. Ionaș făcea, cel puțin aparent, același gen de treburi. Doar că, pe traseul zilnic, a apărut un nou punct de popas: Mitropolia. Mergea să se roage. Pentru el și pentru ai săi. Și pentru iertarea păcatelor, multe ori puține, câte ar fi putut să aibă sărmanul lui tată. Colonelul îl aștepta de fiecare dată într-o parcare, aflată nu tocmai aproape. Niciodată n-a dat vreo explicație privind proaspătul său obicei. Alăltăieri a pus și pomelnic. Foaia de hârtie i-a întins-o (cumva stânjenit, uitându-se mai întâi în toate părțile, doar o făcea pentru prima dată) preotului care oficia slujba. Apoi, în sărbătorile care au urmat, a scăpat foarte puține ocazii de a merge, împreună cu familia, la mânăstirile renumite.

***

Peste luni, un prieten avea să-i arate o copie după un raport întocmit de cei de la protecție (contrainformații) în care se arăta că ”la data de …, ora …, g-ral brig. Ionaș Târleanu a înmânat un material scris lui Macarie Ghedeon, preot la … etc., etc…” Pe colțul din dreapta sus, un șef pusese apostila: ”Col. Hârlezan:/ dosar ptr. I.T.,/ dosar ptr. M.G./ Ordon raportați operativ!”