Protocolar

.....Pe drumul principal al cătunului X, din comuna Y, se derula un eveniment mai rar decât Crăciunul și mai surprinzător decât orice moft al naturii. Două mașini identice se strecurau sârguincios printre construcțiile de chirpici și celofan.
La capătul uliței, roțile din față ale dubiței se încăpățânară, intrând, pe jumătate, în gura flămăndă de noroi.
-Paștele mă-sii, bolborosi grăsunul din dreapta șoferului, frecându-și fruntea proaspăt pricopsită cu un cucui. Vrei să-mi spargi scăfârlia, nerodule, de mă bagi în parbriz? De ce-ai frânat așa?
-Păi n-am frânat, ne-am împotmolit! Am întrat în mocirlă.
-Mda, și acu’ ce facem? Cum ajungem?
-Păi am cam ajuns. S-a terminat strad... ulița. Deci, de-aci băgăm autopasu’.
-Auto... Aaa, ce bășcălios ești, Toadere! În paștele mă-sii!
-Șefu’ e Crăciunu’...
-Așa, și?
-Lasați Paștele mă-sii...
-Da’, ce, intră-n conflict unu’ cu altu’? ! Ha, ha... Hai, jos!
Cei doi coborâră, și ajunseră pe pământ sigur cu picioarele împodobite de la genunchi în jos. Grăsunul încercă să-și afle pantofii albi, iși slabi iritat nodul cravatei brăzdată și ea de fire maronii, apoi privi invidios la cizmele de cauciuc din picioarele lui Toader, care se terminau peste rotule.
-Știai, Toadere, paștele cui l-o făcut!
- Ce, șefu’? Cum să găsesc adresa?
-Taci, băi, și cheamă-i pe ceilalți, să facem rapid o recapitulare, până nu te colind c-un dos de palmă.
Din cealaltă dubiță, se coborâră cinci inși, doi din față, trei din spate, și, alături de Toader, se împliniră în fața grasunului.
-Așa, începu grăsunul, curățându-și cu o cârpă pantalonii de stofă. Deci: practic mergem la o adunătură de sălbatici, care stă dincolo de dealul din fața noastră, in prima cocioabă de după el. Bărbat, femeie și vreo cinci, șapte, opt sau nouă puradei. Că da, n-ai, da’ te coțăiești. Toată ziua și de patru ori pe noapte. C-așa-i rom... Paștele... În mare știți protocolul. Ca anu’ trecut, dar cu îmbunătățiri. Vlad și Anghel descarcă aparatura și alimentele, aranjează alimentele; Nicu, anul ăsta, la sunet, Dorin și Cornel la imagine, eu peste voi și la microfon, iar tu, Toadere, om bun la toate. Anghele, fă-mi repede un inventar. Ce dăm?
-Nu dăm noi, dau...
-Eu văd că noi suntem aici. Ce dăm?
-Cinșpe kile de ulei, zece de făină, zece de zahăr, doi saci de cartofi...
-Ho, îl opri grăsunu. Descărcați șapte de ulei, făina lăsați-o toată, un sac de cartofi, cinci de zahăr! Continuă!
- Orez, nu știu exact, vreo zece, cred, vreo zece batoane de salam, carne de porc, nu știu cât, zece pui... De astea mari, cam atât. În rest, juma’ de dubă de prostii - bomboane, ciocolată, portocale, banane, suc... Aaa, niște tigăi, oale, farfurii, un brad...
-Bun, bun. Ei, voi descărcați jumătate din totu’ ăsta. Nu ca anul trecut. Ptiu. Fraieri! Vlad, tu ești ăla priceput la design?
-Da, dar...
-Perfect. Bă, nene, știi cum așezi acolo? Așezi în așa hal, încât din sacu’ ăla de cartofi să pară un câmp, kilele alea de carne, o crescătorie de porci, uleiul, lanuri de floarea soarelui, puii să cadă din cer, ca-n reclama aia, o știi, și tot așa, băi nene. Așa le pui. Bun, bun. Dorine, tu mi-ai distrus emisiunea ultima dată. De aia nu mai stai la prim-plan. Stă Cornel. Tu la ansamblu. Nici acum nu pot uita. Păi cum, bă nene, să filmezi tu cum râdea țâncu’ ăla negru. Taman în minutu’ de aur tu-mi filmezi zâmbet! Pleosc!. Cum mă, Dorine? Paștele... Așa. Cornele!
-Da.
-Știi ce vreau de la tine? Cand suntem live și intră Vlad și Anghel încărcați cu alea-alea tu proptești prim-planul... unde?
-Unde?!
-Cum unde, imbecilule?! Băi, voi ați terminat v’o școală de televiziune? Că parcă numai eu știu cum se face asta. Cum unde? Trântești camera în ochiul ăluia care-și zborșește primul lacrimile. De preferat la mamă. Știți, femeie în vârstă, fără viitor... Nu prunc care încă speră, că nu-i bun impactul. Vreau să-i bagi obiectivul in pupilă. Dacă își ține ochii închiși, intri prin pleoapă, nu mă interesează. Tu ajungi la pupilă! Vezi cu luminiozitatea – să n-o sfeclești! Bagi atăta cât să pară ăla roșu la „fățet”, că urlă a moarte. Să-i prinzi mușchii care se contractă de durere, lacrimile care-i intră-n nas, și nu care cumva să muți imaginea când își trage nasu’. Las-o acolo. Dacă pune mâna pe vreo bucată de carne, vreau să-i surprinzi tremuratu’ ăla de emoție. La fel la buze, la barbă. Întri cu imaginea până-n măruntaiele inimii lui mici și negre, de nimic. Nicule, vezi cu sunetul! Vreau să aud sughițuri, eventual hohote, vreau să aud cum se amestecă mucii cu lacrimile. Cum trosnesc oasele degetelor când pune oarecare mâna pe oareșce bunătăți. Nu vreau numai durere, vreau să văd și să aud umilința, că asta-i satisface pe cei din fața televizorului – bucuria de-a nu fi în locul celui de după sticlă. Bucuria de-a fi mereu telespectatorul. Mila, altruismul și celelalte prostii vin mereu și mereu după. Ați priceput, băieți, da? Ok, să mergem.
Șapte oameni urcau alene dealul la călcâilele căruia o cocioabă aștepta primul vânt și nimic mai mult. În fața acesteia, alți șapte priveau prin aceștia. Șapte chipuri fără persoane după ele, și un cor anemic.
-Crăciun fericit!
Grăsunul călcă într-o groapă, se dezechilibră și se adună de pe jos.
-Paștele... Doamne iartă-mă, că-i Crăciunu’! Da, da... Crăciun fericit și vouă!.
Înainte de-a intra în căsuța de chirpici, îl trase deoparte pe Anghel.
-Anghele, știi, cu toata învălmășeala asta, am uitat un lucru. Mă omoară nevasta! Am uitat de brad. Așa că du bradul înapoi în mașină, bine?

.....În clipa când printre spărturile coștoroabei se auzi „suntem în direct”, pe cătunul X, din comuna Y, începu să ningă cu fulgi mici și rari, pe care vântul îi înalța din nou, ori ii purta mereu înapoi. Ningea sărăcăcios și leneș, ningea protocolar.