Șarpele Midgardului

imaginea utilizatorului Ardagast

Călătorea de multă vreme în pustiul de vată. Era încotoșmănat și nu simțea frigul. În spate purta o raniță grea, plină cu merinde.
Era supărat; putea să orbească. De-ar fi avut o pereche de ochelari de soare…
În plus, albul îi părea hipnotizant. Nu-și putea înfrânge sentimentul de singurătate dat de întinsul monoton. Uitase de ce apucase drumul acesta nesfârșit, cine era și care îi era ținta.
Urmărea o dâră lungă de pași al cărui capăt se ascundea mereu dincolo de orizontul albastru-argintiu. Totuși, se gândea la ce va face, de se va schimba vremea sau când soarele va coborî dincolo de splendoarea asta pură și plicticoasă.
„ Voi încropi la repezeală un iglu, precum eschimoșii, mă voi întinde pe blana mea de oaie și voi aștepta zorile sau moartea cu aroma somnului de gheață.”
Rareori, vedea tufe de măceș, în care se ascundeau stoluri de vrăbii zgribulite. De când mergea, dâra de pași traversa tangențial urma unei vulpi ieșite la vânătoare și o cale ferată electrificată cu sârmele zbârnâind sub chiciura groasă. Ar fi putut să se lase condus de linia deszăpezită, dar o teamă nestăpânită de civilizație îl forța să continue calea îngustă a urmelor fără sfârșit.
„Dacă voi obosi, se va schimba vremea sau va cădea noaptea, voi construi la repezeală un iglu ca eschimoșii”…
Când pierdu din ochi stâlpii căii electrificate, începu să numere adânciturile, făcute de bocancii neobișnuit de mari, imprimate în zăpada puhavă.
Ocupația asta îl purtă până la o statuie săpată cu măiestrie în bulgări mari de zăpadă. Nu avea rost să mai parcurgă dârele lungi făcute pentru a spori sferele albe. Nici el nu rezistă tentației copilărești de a face bulgări mari și de a presa zăpada cu mâinile goale. Folosindu-se de cuțit, imită statuia. La sfârșit, păreau identice. Statuile întruchipau aceaşi bătrână. Poate era mama necunoscutului. Cum de putea făuri asemenea minunăție fără să-și poată aminti nimic din copilărie, fără a-și cunoaște măcar numele?
Nu simțea nimic din bucuria noului. Peisajul îi părea mereu neschimbat. Nu putea admira nimic din frumusețea iernii; era posedat de demonul plictiselii. Nu știa încotro merge, habar n-avea de unde vine. Căuta doar să înțeleagă ce gândea predecesorul său, bănuind că avea de înfruntat aceleași dificultăți.
După urme, cel care rupea zăpada părea dezorientat. Mergea în zigzag, se oprea să se odihnească, dar nu se întorcea să vadă cât străbătuse din imensitatea de cleștar. Deschidea drumul căutând să pășească pe unde zăpada era mai subțire și ocolea crevasele ascunse.
Ajungând la un râu curgând leneș sub povara podului de gheață, găsi că aici, între dunele albe și tufele golașe de lozie, era cel mai nimerit să-și clădească un iglu.
Și predecesorul - ar fi trebuit să-i dea un nume, dar nu-și cunoștea nici propria identitate – căutase din ochi locuri potrivite pentru un adăpost. Tasase un mic cerc unde, aprinsese focul și mâncase. Vrăbiile, însoțitoarele iernatice ale călătorului, culegeau firimiturile rămase. Reaprinse focul, își făcu o cafea, întinse unt pe feliile mari de pâine neagră și gustă din bucata de ciocolată.
„Când voi termina proviziile, voi construi un iglu…”
Întremat, părăsi râul șerpuitor pentru a nu pierde tiparul plictiselii. Treptat, frigul îi îngheță aburul de bună-dispoziție și continuă drumul anevoios doar pentru a-l întâlni pe omul acela ciudat, căruia îi imita fiecare pas și pe care dorindu-l călăuză. Îi depistă câteva trăsături: era stângaci, cum era și el, avea un număr mare la bocanci, nu suferea de frig și pășea după cum îi era dispoziția sufletească.
Se gândi iarăși unde să înnopteze. La o tufă de măceș, se oprise să vadă stolul de vrăbii gureșe și nu se îndurase să le sperie. Adăstă și el pentru a le privi, căutând să le imite ciripitul. Constată cu stupoare că era mut. De asta pribegea fără țintă, de asta ocolea oamenii și tot ceea ce-i amintea de ei. Nu dorea decât să-l întâlnească pe singuraticul care-i deschidea drumul.
Ajunse la o cale ferată, poate era aceeași, dar rezistă tentației de a se apropia de vreo așezare omenească. I-ar fi fost necesari o pereche de ochelari de soare. Risca să orbească; ar fi pierdut urma singuraticului din față și ultima speranță pe lumea asta. Se consola doar cu ideea păcălirii timpului. Soarele dădea semne crepusculare. Căută să nu se gândească la asta și grăbi în speranța apariției la orizont a siluetei salvatoare.
„Singura soluție e să-mi construiesc un iglu…”
Fără să perceapă câtă vreme trecuse de când părăsise stâlpii de electricitate, ajunse la două bătrâne de zăpadă așezate față în față. Privi cu luare-aminte urmele înșirate dezordonat înainte-i și propriile urme făcute cu bocancii grei: erau identice.
Ar trebui să-şi construiască un iglu, precum eschimoșii. S-ar întinde pe blana sa de oaie și ar aștepta zorile sau moartea cu arama somnului de gheață. Sau mai bine și-ar continua drumul cât se mai zăresc urmele.

Proză: 

Comentarii

Sorin, te-am rugat sa nu mai introduci inca o data titlul textului in interiorul textului si mai ales sa nu mai folosesti majuscule nejustificat. Considera acesta un avertisment.

"albul hipnotizant" (dacă tot vrei să fie adj.) mi se pare mult mai potrivit; asta, dacă nu te referi la un ins din rasă ariană care este, de meserie, "hipnotizator". " De când mergea, dâra de pași, pe care o urmărea pentru a nu rupe zăpada, se traversa tangențial urma unei vulpi ieșite la vânătoare și o cale ferată electrificată..." cum adică se traversa tangențial ? se traversa ea, singură, pe sine? și atunci, ce este cu tangenta?! iar topica frazei mi se pare puțin suferindă, aici. ce propoziție principală o determină pe cea secundară? nu mi-e limpede. "aceiași femeie bătrân."...ă? "Căuta doar să înțeleagă ce gândise predecesorul său, bănuind că avea de înfruntat aceleași dificultăți." - atenție la modul în care sunt folosite timpurile conjugărilor. "Tasase un mic cerc unde, un foc și mâncase. "...tasase...un foc?? sau ai omis "făcuse"? nu merg mai departe, nu mai am răbdare. cred că trebuie să revezi textul. după corectare, mai vorbim.

Scuze pentru "scăpări" . Am recitit textul și am corectat greșelile. Aș fi bucuros să aflu și ceva păreri despre esența lui.

Asa cum tu astepti pareri sub textele tale si altii asteapta sub textele lor. Evident, concluzia logica este ca daca toata lumea va ramine intr-o astfel de asteptare paralizanta nimeni nu va afla nici o parere de la nimeni, tocmai pentru ca fiecare este preocupat egoist numai de ce anume i se ofera lui. Banuiesc ca ai prins ideea. Nu te astepta sa primesti ceva ce tu nu oferi altora.

Sorin, textul nu e rău, dar, având în vedere miza lui, aș aerisi puțin finalul. ( lasă-i și citiorului o temă de gândire, nu îi arunca morala în brațe, ai o proză alegorică aici, nu o fabulă.) Cam așa: "Fără să perceapă câtă vreme trecuse de când părăsise stâlpii de electricitate, ajunse la două bătrâne de zăpadă așezate față în față. Privi cu luare-aminte urmele înșirate dezordonat înainte-i și propriile urme făcute cu bocancii grei: erau identice. Mai bine și-ar construi un iglu, precum eschimoșii, s-ar întinde pe blana sa de oaie și ar aștepta acolo zorile sau moartea cu arama somnului de gheață. Mai bine și-ar continua drumul cât se mai zăresc urmele." mai citim...:)

Mulțumesc pentru sfat. Inițial, gândisem un final asemănător celui din comentariu, dar mă temeam să nu fie unul abscons