„Graiul cu accent de mort” este cea de-a șasea carte semnată de Paul Blaj, un autor foarte tânăr (n-a împlinit încă 30 de ani), membru USR din 2006. „Graiul cu accent de mort” conține pagini de poezii cu conținut filosofic, stilizate, profunde, și experimentate și experimentale. Paul Plaj are dinamism și inteligență poetică. Plastică și melodioasă, poezia sună când vesel, când trist, trist de tot: „...va fi echinocțiu între mine și vid,/ în seara când voi scrie încet,/ cu stiloul palid, cu ochiul acid,/ cu somnul grizonat, de poet,/ ultima poezie de cristal,/ și voi pune un punct lichid,/ peste griji, abisal.// îmi vei alinta părul înzăpezit,/ mâna ta va fi ca un stol de vecernii,/ în sufletul meu fără toacă,/ liniștit, pe o dungă a iernii,// doar lucrurile vor fi mai vechi ca noi,/ fără rațiune ne vor jeli,/ îmi vor da motiv să le apropii,/ de primul copil strâns în brațe,/ de prima semnătură pe liniștea ta,/ vei fi frumoasă și fără mine,/ printre plecări mă vei presăra./ ca la un bazar, eu,/ nici nu voi ști prețul morții,/ fluierând te voi cumpăra.” (aceasta e doar o melodie tristă) Bun cunoscător al gramaticii, Paul Blaj se joacă și poezia „Cocoșatul de la Notre Capșa” poate stârni reacții diferite; degustătorii lingvistici o vor savura iar criticii docți vor considera poate că în această parodie, poetul a căzut în capcana propriei sale ironii: „aș zdrențuit să fiu actor/ ca să închis în său al rol/ pe vremuri cum nu Cristofor/ ar cumpărăm profiterol, ...” Pasionat de morfeme sau de semne grafice, Paul Blaj își încheie uneori poezia cu o virgulă, însemn al continuității lirice acordate cititorului și o invitație la meditație.
Secvențele citadine descriu timpul prezent cu abisurile sale, una din cele mai grave probleme ale societății fiind înstrăinarea, îndepărtarea omului de către om: „oamenii străzii,/ peisaje imense într-o galerie de nulități,// noapte de zinc./ într-una din canalizările istoriei/ frigul din foame arbitrează/ derbiul vagabonzilor,// urcăm, troleul modern ne primește/ ca pe două personaje siciliene,/ eu am aerul de sechestrat în viața ta,/ prin urmare/ nu dau doi bani că dezbaterile/ pe buget au fost suspendate,/ șperțuială după șperțuială,// privim pe geamul indiferent de fidel,/ o femeie cu sânge pe față/ fumează plicitisită de sacrul semafoarelor.” Mai departe, toată această dramă umană este „întoarsă” cu gust de zeflemea, și, aparent se arată oarecare indulgență față de unele manifestări superficiale specifice neamului: „ziarele zboară pe un abur călduț/ ca gândurile românilor la sarmale și mici.” Paul Blaj este atent la viața socială și la momentele istorice, în poemul dedicat revoluției de la 22 decembrie 1989 "Cu Nimănui", sentimentul de respect și admirație față de eroi are ca finalitate o metaforă a libertății, aceasta are „gust acrișor” de fruct kiwi.
La Paul Blaj, iubirea poartă și pecetea realității, se conștientizează pe sine și suferă din insuficiența unei integralități cu mediul exterior, își dorește să existe mult mai multe motive de a se exterioriza: „bancurile îngerilor și manele/ răzbat prin pereții garsonierei,/ te ridici senzuală și intri/ în baie, unde robinetul stricat,/ convins de apă,/ se crede veșnic,/ doi bețivi trec prin dreptul/ ferestrei, cântecul lor are mai mult/ bun-simț decât/ bulk-urile primite,/ e bine, îmi zic,/ până faci tu duș/ lumina păruie noaptea,/ ordinary kat fights,/ ar fi zis bătrânul care ne-a privit călduros ieri,/ ... un singur înger se aude râzând,/ oscilez între metafizica unui club nocturn/ și formele «rațiunii pure»,/ intru lângă tine sub duș,/ miroși a univers, iubito”! Sunt și versuri de dragoste cu fior trist în care se simte decepția trăită, depresia consumată; versurile cad în suflet ca o melopee sau chiar ca o „litanie”: „rochia ta neagră de mireasă îmi indica/ departe fiind uneori, autostrăzile,/ ca o negură binevoitoare pe buzele abia mușcate,/ îți ascundeam plicuri în rochiile de noapte...” E o sfâșiere, un simț al tragicului aici pe care l-am mai întâlnit în lirica lui Georg Trakl; Paul Blaj se află în căutarea unei lumi superioare, cum ar fi cea a copilăriei, cu marea ei inocență: „mi-am ales privirea după o nuanță de nor,/ eram un copil frumos, aveam sprâncenele mamei,/ desenam cu o cretă galbenă pe trotuar case și mașini,/ nu știam că alții în lume se laudă cu ele,”
Originale la Paul Blaj sunt îmbinările de „cald” și „rece”. Exprimarea lirică trece de la simplu la livresc, mesajele oscilează între a fi directe sau criptice, de la observarea lucidă a realității, se ajunge la imagini onirice: „zilele se înnegreau ca perdelele de praf,/ pensionarii își boicotau pensiile,/ a!... se interzicea fumatul în scrumieră,/ dar nimic nu știa să schimbe/ schimbarea.// la ele/ Dumnezeu se uita visător,/ ca un bunic lăsat cu laptop-ul pe genunchi.”
„Graiul cu accent de mort” se mai distinge după cum sugerează și titlul (potrivit ales) printr-o anumită lentoare și melancolie acută. Și totuși poezia de aici este una vie, are accente depresive dar este departe de a fi morbidă. Nu e tocmai o carte comodă, nu-ți oferă o lectură lejeră urmată doar din plăcere, ea aparține unui poet dificil și complex care solicită cititorul să-i răspundă cu aceeași exigență poetică.