copacii stau tăcuți pe cărările pustii
nu schițează niciun zâmbet
iar conductele fac gargara
cu toxinele pământului adormit

eu
sunt îmbâcsit cu fum și cu oameni
în inima mea aleargă Dumnezei
îmbătrâniți și diabetici

grăbit
ies din mine
îmi așez trupul
sub lumina unui stâlp ruginit
disec plămânii și inima
îmbulzind toți oamenii și Dumnezeii
din ei într-o pungă sfredelită
pe unde poate intra puțin aer curat
o lepăd în apropierea unei porți
și mă îndepărtez
privind din când în când în urma mea