Mariana, e a doua oară când citesc această poezie superbă și, dacă după prima lectură am rămas cu un zâmbet și cu tăcerea, acum m-am întors să mulțumesc.

eu n-aș schimba nimic. unele lucruri nu necesită schimbare, ci numai largă deschidere a „ochiului lăuntric”. :)

nu te acuzam de nimic, Adrian, așa că nu știu ce ar trebui să iert. nici nu intenționez să-ți sugerez o schimbare a dietei. e drept, pâna azi nu știam că un astfel de simbol, vechi de câteva mii de ani(„ochiul lăuntric”, de ex.), poate provoca diabet. :)

dar... probabil că nu facem cumpărăturile din același supermarket.

îmi place,..., simt aceeași căldură binefăcătoare a autorului, acea liniște împăcată, acea eliberare frumos exprimată. cel mai mult mi-au plăcut următoarele versuri:

găsesc întâmpinare în văzduhul dintre noi
fântâna de alături îşi ridică apele
iar paharele de argint din poveste ne înconjoară
nevăzutul îşi ia ştergarul
şi după mult timp
picioarele mele îşi leapădă lanţurile
şi rugina
urc scările cu un zâmbet nou
minusul sunt eu

frumos, Mariana!

Pentru că începe să mă irite scuza asta cu simbolul: oameni buni, în lumea asta mare, aşa cum o ştim, totul e semn. Orice semn, ori sistem de semne, este ori poate deveni simbol. Faptul că-mi repeţi, repetaţi, că aia/ăla/aialaltă e un simbol, mai ales în cadru liric, e o tautologie cât simbolul de mare. De aia, pretenţia frustă că o sintagmă e valoroasă, ori lirică, ori posibil respirabilă doar pentru că e simbol e ghici ciupercă ce-i, adică gaura în covrig. Aaaa, forţa de a crea simboluri intertextuale proprii autorului, forţa de a le face perceptibile, intact perceptibile şi inteligibile cititorului, asta e altceva! A lua pasărea phoenix, ori ochiul lăuntric, ori pomponul lu' moş crăciun şi a-l trânti liric în indispoziţia de luni dimineaţa nu înseamnă că lucrăm cu simboluri. Înseamnă, cel mult, reproducere brută în spaţiu personal. Fie că nenea simbol are zece ani, fie că-i de pe vremea când sf. Petre îsi rupea sandalele pe pământ. Iar a avea aşteptări ca cititorii să plece în genunchi, profund "revelaţi" şi pocăiţi, asta e utopie infanţilă. În poezie poate interesa ce spui, dar, categoric, e vital cum spui.

Deci iertaţi-mă că nu tremur ca varga la orice poetizare îndulcită cu simboluri!

Adrian, eu tot nu pricep de ce îmi atribui mie intențiile tale, gen „tremuratul ca varga”, mai ales după ce am spus destul de limpede (cred eu) că nu prea mă interesează cât și cum tremuri tu.

dar mă amuză furia ta. și mă gândesc că, dacă lumea ar fi mers cu înflăcărare pe linia lui „cum spui” ocolind, pe cât se poate, linia lui „ce spui”, și-ar fi rupt gâtul la primul colț (i)luminat al istoriei, înainte de a-i da bună ziua lui… G.W. von Leibniz, de exemplu – uite, mă opresc la un nume care-i mai apropiat de dezideratele noaste moderne. păi chiar așa, frate, ce-i acela calcul diferențial și integral? e fumat de decenii bune! cum? și el vorbește de simbol? ei, bine i-a făcut Voltaire, l-a făcut praf! și ce-s alea „monade”? ooo, mai mult, „monadă supremă”?! „armonie prestabilită”?? bbbrrrr… opriți-vă, fraților, că dăm în diabet! cum să evoluăm, dacă privim și-n urmă? pierdem timp prețios! noi trebuie să căutăm ceva neapărat nou, să facem bucăți bucățele tot ce e lipsit de originalitate („originalitatea” nu are nevoie de a face cu „originea”, nu nu, chiar dacă rădăcina (pătrată?) a cuvântului e aceeași…), și să nu ne mai învârtim în cerc. ăăă…cerc? pfui, alt simbol! e clar, și geometria trebuie reinventată!
și, dacă se poate, prima Scrisoare a lui Eminescu arsă pe rug (aprins)și blocată pe toate cărările virtuale, fiindcă e plină de simboluri, de filosofie, de metazizică și de alte chestii dăunătoare sănătății noastre lirice.

Dar, cum spuneam, m-a binedispus furia ta, e o dovadă de forță! ah, cât pe ce să spun „forță vie”, vezi? sunt bucuroasă, am reușit să evit măcar un clișeu!

cât despre afirmația ta, anume că „orice este sau poate deveni un simbol”... eh, dă-mi voie să spun că tu ești mai optimist decât Leipniz însuși! :) cred că ai o idee cam... laxă despre simbol, încărcătura și semnificația lui. repet, „cred”!, nu trag cu praștia-n vrăbii...

abia acum înțeleg de unde „cutremurarea” ta, numai că eu, adresându-mă Marianie, de fapt (nu? așa-mi amintesc...) nu voiam să te ironizez pe tine.(constat că se întâmplă ceva ciudat, sunt ironică fără să am habar!) pur și simplu, îmi spuneam o părere despre un text. tu ai avut o altă părere, am declarat că n-am nimic împotrivă; dar n-a fost de ajuns, ai continuat. din nefericire, n-am putut să tac, deci tot eu sunt de vină.
ok, fie, cred că pot trăi și cu o vină în plus.

mușchi oricum n-am, nici măcar baloane, să le umflu în loc de, și nici timp pentru așa ceva n-am. sinceră să fiu, nici chef...
așa că îți urez, cordial, o zi bună (uite, e aproape dimineață)!