- Tu ce făceai pe 17 decembrie ‘89?
- Îmi vedeam de treburile mele obișnuite, zilnice.
- Știi ca pe 14 decembrie trebuia să înceapă revoluția la Iași. Pe 14 decembrie, mergeam cu maică-mea în oraș, să îmi scot firele dupa apendicită. Și erau tancuri peste tot. Îmi amintesc bine, era o zăpadă ca acum. Mutaseră stațiile de tramvai. Nu erau oameni pe stradă, deși era cam ora prânzului. Nu era nimeni. Doar eu cu maică-mea. Trebuia să mă duc la spital. N-a mai început nimic la Iași, în ziua aceea. Nu țin minte exact, mi-a zis maica-mea atunci ce a fost, dar după ceva vreme. Așa a început pe 16, la Timișoara. Mama avea, pe atunci, vârsta mea de acum. Ei știau. Toți tinerii știau.
- Eu am stat, după 22 decembrie, cu arma în mână, pe acoperisul ministerului, inclusiv în ziua de Crăciun.
- Tu? Povestește-mi.
- Am stat cu arma pe acoperiș, cu două încărcatoare burdușite de gloanțe.
- Sper că n-ai omorât pe nimeni.
- De ce, îi plângi pe teroriști?
- Orice viață contează. Și teroriștii au familiile lor.
- Și ce faci când se trage în tine, de pildă? Ce faci când trage cineva în tine? Stai și spui:
- Pace pace!
- Trage în mine, că și tu ai familie. Abia apuci să rostești pe p de la pace și ești cu capul găurit. E război, nu cenaclu. Nu am tras niciun foc.
- Dar s-a tras langa tine? Ți-au șuierat gloanțele?
- Era să mă împuște un ofițer de armată, dintr-o eroare. Uitase un glonț pe țeavă și a descărcat arma în picioarele mele. Așa s-a murit. Prostește.
- Ai fost rănit?
- Nu. Deși îmi șuierau pe la ureche gloanțele.
- Au murit lângă tine?
- Nu.
- Dar cum ai ajuns acolo?
- M-am dus la serviciu, în dimineața de 23 și au zis că nu se lucrează, să mergem acasă. Doar cine vrea să meargă la magazia de armament, să își ia arme automate, să pichetăm ministerul. Mulți au plecat acasă, unii colegi au rămas. Deși îmi era frică, nu am putut să le întorc spatele. Pur și simplu, fără vorbe mari. Am rămas și eu. Sunt 12 etaje și pe fiecare etaj era altă unitate, nu aveam de unde să ne cunoaștem între noi. Și, îmbrăcați în civil, fără niciun semn de recunoaștere, ne-am fi împușcat între noi. Putea să vină unul, să îți ceară un foc și să îți găurească capul. Am stat până l-au împușcat pe Ceaușescu. Pe 25, mă uitaseră pe acoperiș. Singur.
- Și ce ați mâncat?
- Ce să mâncăm? Tu ai impresia că era ceva organizat, cu sală de mese etc.?
- Adică nu au venit oamenii să vă aducă mâncare, apă?
- Să fim serioși. Mă duceam, cum vin acum la serviciu, dimineața și plecam seara. Era mai greu când plecai acasă, pe la ora 0-21, pe întuneric, pe stradă. Erai vulnerabil. La metrou, te controlau echipele de voluntari. M-a controlat o dată o fetișcană și aveam o pipă din lemn, o pipă de aia adevărată, frumoasă, în buzunar. S-a speriat. La pipăit aduce cu un pistol.
- Și ce ti-a zis?
- Ce să zică? Nu știti, nu ați trăit. Erau niște fetișcane, studente, speriate, dar și pline de speranță. Puteai să le sucești gâtul. Crezi că erau jandarmi din ăștia mătăhaloși? I-am arătat ce aveam, atâta tot. Acum vin puștii de 25 de ani, de 20 de ani, care abia deschideau ochii pe atunci și fac pe deștepții. Voi, comuniștii. Nici măcar nu știu ce era un comunist. Tu crezi că purta cineva eticheta vinovat-nevinovat? Ne-am împușcat între noi ca proștii.
- Crezi că au fost comuniștii care au tras în oameni?
- Toți am tras. Când o să terminăm cu stafia comunistă și o să privim spre viitor, poate mai facem și treabă. Nu putem să ne lamentăm privind spre trecut, o sută de ani. Asta e studiu de istorici, de discuții emoționale, de morală, dar pentru progres economic, nu are nicio relevanță. Nu știm să ne gospodărim. Tot poporul. Second hand. Popor de mâna a doua.

- Îți pare rău de vremea pierdută la revoluție? De zilele cât ai stat în frig?
- Îmi e dor de tinerețea mea. Acum e ușor să faci scenarii. Atunci eram doar încrezător. Naiv. De ce sa mă mai regret? Tinerețe furată.