Virgil -
III
astăzi amintirile
îmi pătează ca niște urme de cerneală degetele
pipăi involuntar inimile noastre dilatate
gata să pleznească
globuri incandescente
învîrtindu-se în flăcările suflătorului de sticlă
mă ispitește senzația spargerii
perfecțiunea exploziei roșii
frumusețea miilor de așchii înghețate
în zborul ultimei picături de sînge
sămînța unui anotimp
despre care am fost
a nu fi
Poezie:
Comentarii
alma -
Este un poem în stilul tău inconfundabil, fie chiar și prin genitivele și inversiunile de idei din final. Pentru al doilea vers propun o variantă, dar care schimbă întrucâtva ideea: "îmi pătează urmele de cerneală pe degete". Aș renunța la "frumusețea" și "în zborul" și mai e ceva, de adăugat la perfecțiune. Un poem de idee și imagine, aproape vizual.
Virgil -
da, asa e. ma gindeam sa il pun la experiment
Sapphire -
Interesantă și bine realizată imaginea "de mijloc"... rămâi cu filmul acesta pe retină involuntar. Deși transmite, sfârșitul mi se pare însă cumva... prea subțire. Desigur, este doar părerea mea. Poate însă mai urmează, și-atunci e altă poveste.
Călin Sămărghiţan -
Exact, alma, genitivele! Abundența de determinative acolo denotă o atentă șlefuire a sensurilor, minuțiozitate în distilarea nuanțelor,... da, specifice lui Virgil. E ca o mică grădină în care nu fiecare floare, ci fiecare petală are rostul ei. Felul în care reflectă lumina. Nu prea înțeleg, însă, finalul, iar al doilea vers mi se pare ușor redundant; aș vedea: "îmi pătează cu urme de cerneală degetele", sau chiar numai "sunt urme de cerneală pe degete". Pe de altă parte, fiind, de fapt, niște antiplatonice, se explică.