noaptea îmi aud respirația ca un avion care se îndepărtează
gunoierii vin la ore fixe mă întreb cînd vor veni după mine
trupul meu e un deșeu electronic
ioana îmi povestește despre lumea ei cu rotile și despre normalitate
îi spun că nu există normalitate doar paralizie de la coaste în jos
apoi mă gîndesc la tine
ca la un decor elegant pentru o dramă
sau ca la o cortină care se lasă după ce ultimul trup
părăsește camera ta
de fapt ce distanță poate să existe de la un trup la altul
poate o noapte în care stai lipită de pieptul meu
ca un sinucigaș cu urechea lipită de șină
eu îți spuneam că viața e doar un joc departe-aproape uneori
ochii îți mai joacă feste și crezi că inima care bate s-a mutat la tine în casă
și-ți face cafeaua de fapt ticăitul constant e un ceas de duzină
care te-anunță rutina
fără oameni sîntem doar gesturi repetitive
facem dragoste sfîrșim într-o descărcare electrică
o ploaie de vară sau o defibrilare
Comentarii
...
francisc -
imi plac ultimele doua versuri. la strofa a doua mi ar fi placut sa dezvolti versul 2 de asemenea, mi a placut primul vers in mod deosebit
Emilian,
batori -
"gunoierii vin la ore fixe mă întreb cînd vor veni după mine", mă duce cu gândul la filmul "Once upon a time in America" și dacă l-ai vizionat, știi despre ce vorbesc. Ar merge cum spune si Dorin puțin dezvoltat dar tu ai atâtea idei, precum îți este viața.:) Nu e grabă, mai cu seamă că noaptea îți auzi respirația ca un avion, ca un sinucigaș cu urechea lipită de șină, încă mai speri în oameni cu gesturi repetitive. O fi bine, o fi rău, nu știm. Tu scrie exact cum simți și ți-e crezul într-un anume Dumnezeu și chiar de aiurea de-o fi, îți aparții, pricepi? și ești ceea ce ești! Silvia