1.

- Sigur, cel mai bine pentru el ar fi să capete o bursă în străinătate, să audieze cursuri, să aibă acces la cărţile pe care nu le-a găsit în ţară.
- Sigur? Am pufnit. Vedeam cum se crispează şi am realizat cât de mult ţine la el.
- Uite, ar putea merge cu unul dintre noi.
- Ar fi de preferat să nu meargă în Germania.
În „Dimensiunea românescă a existenţei”, Mircea Vulcănescu elaborase o teorie a ispitelor, conform căreia suferisem o serie de influenţe, ispite. Pe lângă cea puternic balcanică, cea slabă franceză ar fi fost şi una germană, caracterizată prin profunzime. Îl întrebasem dacă nu cumva autorul nu greşise investindu-i pe nemţi cu o pretinsă profunzime. A zâmbit, răspunzându-mi că este unul dintre multele cazuri în care un cuvânt suferă transformări sau este utilizat într-un anume sens de autor. Prin profunzime se înţelege în mod curent o desluşire a cauzalităţii, o determinare din aproape în aproape, oarecum liniară, întrebându-ne succesiv de ce un lucru este aşa şi nu altfel. Ori profunzimea nu este sinonimă cu accederea la esenţă. Când afirmăm despre cineva că a spus sau a făcut ceva profund, facem gestul reflex de a arăta în jos, când ar trebui să întindem mâna în sus, înspre divinitate...
- Germanii sunt mai reci, mai puţin expansivi. Cel mai bine ar fi în Italia, în Franţa. Îţi imaginezi? Am citit că o bursă este cam de zece mii de franci. Ultrasuficient pentru el. Ar putea să viziteze muzee, să meargă chiar şi la Moulin Rouge. Ha, ha... Noaptea ne-am plimba pe Champs Elisee.
- Să aibă o cameră la mansardă în Cartierul latin. Dacă i s-ar face sete ar putea coborî să bea o bere la cârciuma din colţ...
- ...unde ar putea întâlni un pictor avangardist, un nebun scăpat de la azil sau nepotul unui prinţ rus.
Marşam amândoi pe scenariul ăsta, erau şi multe nepotriviri în gândul nostru, încercam să nu ne contrăm prea mult.
- Nici nu-ţi dai seama ce-ar însemna o schimbare pentru el acum. Este din ce în ce mai blazat.

Prin ce resort al amintirilor afective şi-a adus aminte de singura povestire pe care şi-o imaginase vreodată? De fapt visase totul. Era tot ce rămăsese dimineaţa în perimetrul conştiinţei. La care ar mai fi întotdeauna ceva de adăugat. Suna cam aşa: în oraş a apărut într-o zi o caleaşcă cu un blazon pe care îl uita deîndată, trasă de patru cai negri, care nu avea vizitiu şi nici călători. A doua zi a mai apărut una şi pe măsură ce timpul trecea, oraşul s-a umplut de caleşti dar locuitorii oraşului se împuţinau până a devenit pustiu. O metaforă subliminală a înstrăinării, i-am spus. Poate, poate, a răspuns privind într-o parte.

Ne-a povestit o altă întâmplare cu Matei, care, la puţin timp după ce deveniseră colegi, citea un referat în şedinţa de catedră. Aşternuse câteva idei şi citate pe foi volante. La un moment dat a enunţat un citat, dar autorul şi cartea din care fusese luat era notat în alt loc. A urmat un moment de suspens. Matei tot căuta fâstâcit dar M. le-a extras rapid din memorie şi le-a rostogolit în faţa asistenţei.
„ Îţi dai seama, erau vreo treizeci de inşi acolo. De atunci Matei are o spaimă teoretică faţă de mine.”

Îi pusese mâna pe umăr dar M. rămăsese în poziţia aceea de sfinx, o catatonie în care se ascundea ca un ţipar în ape adânci. Era evidentă maniera lipsită de eleganţă de a-ţi face simţită prezenţa. Intrusul făcu un pas în lateral şi cu mâna sprijinită încă se aplecă spre el afişând un zâmbet artificial.
Îi fusese elev la liceu şi în primul an de facultate. Abandonase Politehnica în anul trei apoi urmase Institutul de fizică. Discuţia lâncezea. Nu se văzuseră de şapte ani şi cu toate acestea, nu aveau aproape nimic să-şi spună. M. ducea politeţea până la martiriu aşa cum îi plăcea uneori să spună.
Individul ţinu să ne spună că este ungur.
- Nu ai deloc accent.
- Nici nu am avut vreodată, adăugă cu un ton uşor ironic. Nici chiar atunci când M. îmi preda marxismul la şcoală.
- În anii 70’-74’ economia politică avea optzeci la sută noţiuni referitoare la capitalism, iar programa nu era atât de rigidă. Îţi puteai permite să laşi capitolele referitoare la socialism, în ultimile săptămâni de predare, puteai să le diluezi, mai ascultam potenţialii corijenţi, încheiam mediile.
Mă mira faptul că încerca să se justifice în faţa noastră, care îl cunoşteam de atâta vreme. Apoi i se adresă privindu-l drept în ochi:
- Dragul meu, tu eşti un băiat inteligent, dar atins de paranoia. Desigur, nu are niciun efect asupra ta ce-ţi spun, pentru că paranoicii sunt incurabili aşa că te rog, lasă-n pace, realmente mă plictiseşti. Dacă ne mai întâlnim, vreau să ne salutăm, te voi întreba ce mai faci. Atât şi la revedere.
Tipul se ridică brusc şi plecă fără să mai spună ceva.
- Doamne, e atât de obositor, oftă. Acum mi-am mai făcut un inamic dar nu am avut de ales, a trebuit să fac coupe-ul. Acum o să creadă că am ceva cu ungurii şi va inventa cine ştie ce grozăvii...

I-am povestit că văzusem un interviu cu Havel. Reporterul îl întrebase ce-l impresionase cel mai mult în calitate de preşedinte. A răspuns că în luarea deciziilor care privesc soarta popoarelor cele mai importante sunt simpatiile sau antipatiile dintre liderii politici. Era, de exemplu, notorie prietenia dintre ministrul sovietic de extrene Eduard Şevardnadze şi secretarul de stat american James Baker. Chestia asta funcţionează la orice nivel îmi spuse, uită-te la Grupul de la Trocadero şi chiar mai jos până în canalele de lângă Gara de nord.

- Ce zici, mai luăm două halbe reci şi înspumate? adăugă mucalit, dând uşor din cap.
Un cerşetor trecea pe la mese cu o căutătură tulbure de alcool sau nebunie. Îl studiam cu o oarecare curiozitate, atent la versurile pe care le îngăima.
- Te rog nu-l mai privi, va veni spre noi. Era deja prea târziu.
- „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval…”
- Lasă-ne-n pace. Vocea i se ridicase devenind guturală, fară să tresară, privind parcă prin mine. Nu de mult, vorbisem despre Epistola întâi a apostolului Pavel către corinteni. Ştiam că îi place mult, chiar şi literar vorbind.
- Şi ce dacă m-am uitat. A venit întâmplător.
- Nu, n-a fost întâmplare. Vi s-a întâlnit privirea şi fără să vrei, între voi s-a instalat o relaţie. Ochii au cea mai mare expresivitate. Expresia „ nu-mi plac ochii cuiva” este semnificativă. Ia naştere un flux emoţional. Asta îmi aduce aminte de o întâmplare ciudată: eram acasă, stăteam întins pe canapea şi citeam. Am avut deodată senzaţia unei prezenţe. Am întors capul brusc spre fereastra deschisă. De pe pervaz mă ţintuia o superbă pisică neagră. Am rămas ceva timp privindu-ne. Am avut senzaţia că în următorul va face un salt de panteră în cameră. Dar a rămas acolo mult timp, urmărindu-mă sfidător.
- Cred că era pisica lui Bulgakov.
- Ha ha, foarte posibil, dar atunci cine eşti tu, dar eu, eu cine sunt?...

*****

2.

- Să ştii că noi îţi acceptăm jocul.
- Care joc?
- Cel pe care tu îl impui, pardon, îl propui.
- Ha, ha. Interesant lapsus ai comis.
- Păi sunt curios să văd ce vrei să faci, unde vrei să ajungi.
- Jocul este joc, nu are finalitate, nu are scop. Există în schimb o voluptate a lui, pe care nu o poate egala nimic. Aşa se pierd averile la ruletă sau poker.
- Stai că nu vorbeam despre jocuri de noroc.
- Nu are importanţă. Atunci când intri în vâltoare, nu există altă miză decât propria-ţi viaţă.
- Îţi mai poţi păstra luciditatea?
- Jocul te prinde în mreje treptat, există un prag critic până la care te mai poţi desprinde, la care o poţi păstra. Aşa cum cel care face mereu glume macabre, poartă în el o stare de cruzime latentă ce poate erupe oricând dacă sunt îndeplinite anumite condiţii.
Vorbea de parcă nu ar fi înţeles la ce mă refer, avea o aşa seriozitate, încât subiectul era numai un prilej de speculaţii teroretice, modul lui de eschivă. „Eu nu am iniţiat nimic, eu pur şi simplu exist, într-un mod profund spiritual şi voi faceţi scenarii, speculaţii în legătură cu mine...”
- Văd că eşti trist în ultima vreme.
- Este o stare inspirată de adevăruri ultime. Provine dintr-o prea bună cunoaştere a oamenilor...