când mă gândesc la noi
mă înalț și risipesc aerul
ca o sminteală
fără să știu mă umplu de sus până jos
de lumină și apă
mă vindec de moarte
port zidirea mea în pântec
te strig
spintec sunetele și cuvintele
conjug iubirea cu viața
viața noastră cu moartea
pun un semn interzis cu mâna stângă
pe fiecare întrebare neîmblânzită
îmi las respirația liberă
ușor încifrez timpul pentru o altă eternitate
caut un punct de plecare
din care să nu fiu izgonită
evadez cu visele noastre
un cer descompus mă absoarbe
am trupul cu oasele lungi brațele legate
privirea ca un tunel de lilieci
te iubesc clandestin
îmi închipui cum ne atingem în spirală
dezvelindu-ne amintirile nepermise
te strig sălbatic
și iarăși îți spun
când mă gândesc la noi
mă înalț și risipesc aerul
ca o sminteală
Comentarii
Younger Sister -
Are o forță a expresiei deosebită acest poem, între îngenunchere și zbor acel strigăt sălbatic spulberă legile firești ale gravitației. Poate puțin nu se potrivește "fără să știu mă umplu de sus pînă jos/ de lumină și apă" Cele două elemente alăturate nu servesc bine ideii, în contextul dat, chiar dacă întregesc lirismul. Mi-a plăcut foarte mult.
Madim -
ai intiut bine acel strigăt sălbatic despre care am scris aici. o să țin cont de sfatul tău. mulțumesc. Madim