Nu este ușor să scrii despre Adrian Păunescu. Mai ales astăzi cînd Adrian Păunescu a trecut din această viață. Și a lăsat o urmă foarte amestecată în palma vremii.
Nu îmi este clar dacă lucrul acesta, urma aceasta, s-a întîmplat pentru că el ar fi fost un om mai încîlcit moral decît majoritatea dintre noi sau s-a datorat faptului că a fost o personalitate mult mai extrovertă și mai capabilă în ce privește exprimarea plastică decît majoritatea dintre noi. Nu îmi este clar nici dacă acest lucru este efectul traseului social-politic pe care și l-a ales în viață sau s-a datorat anumitor circumstanțe pe care nu le-a ales el.
Cert este că nu a trecut prin viață fără să se facă auzit. Și fără îndoială a fost un poet talentat. Nu a fost nici cel mai mare și nici cel mai mic poet român. Dar această problemă nici nu se pune. Deși astăzi mulți români sînt, din păcate, măcinați de patima chinuitoare a superlativelor. Ca și cum ele ar folosi la ceva. O valoare este o valoare nu pentru că se agită microbiștii și strigă în megafoane. Iar o mediocritate rămîne mediocră chiar dacă noi îi scoatem în evidență doar calitățile. Și în general orice ființă omenească are și defecte și calități.
Iar Adrian Păunescu a fost doar un om. Încrîncenarea emoțională, aproape fanatică pentru unii, către defecte sau calități, fie în adulație, fie în anatemizare, rămîne un păcat al minților primitive. Și este regretabil să întîlnești acest păcat atît de des la români în zilele acestea. Români pe care Păunescu i-a iubit, fără îndoială. Deși unii se vor întreba pe bună dreptate cum se poate să îi iubești pe români și în același timp să scrii ode la adresa unei familii care i-a terorizat pe aceiași români decenii la rînd. Ființa omenească însă nu este foarte simplu de descifrat iar Adrian Păunescu cu atît mai puțin. Iar astfel de dubii sau rezerve sînt normale și sănătoase. Mi se pare la fel de absurd să le condamnăm după cum mi se pare la fel de absurd să le exacerbăm.
Pentru că cred că este incorect să vrei să trăiești o viață așa cum a trăit-o Păunescu, cu bunele și relele ei, cu excesele și succesele ei, cu toată vizibilitatea ei nu de puține ori căutată și acumulată, și să pretinzi oamenilor la sfîrșit să își pună dop la creier. Și la gură. Asta mi se pare o formă supremă de lipsă de respect față de Adrian Păunescu, omul care sub nici o formă nu a avut dop nici la creier și nici la gură. Și nici nu a încurajat asta la alții.
Și probabil că dacă rămîne o moștenire pentru români în urma lui Adrian Păunescu, dincolo de mulțimea volumelor lui de poezie și a amintirii controversate a cenaclului Flacăra, această moștenire este faptul că Adrian Păunescu a fost exponentul ideii că nu trebuie să îți lași nici mintea și nici gura astupate. Este foarte posibil că uneori vor ieși de acolo și bazaconii. Dar la urma urmei acesta este riscul sublim al omului care se manifestă liber. Iar Păunescu a trăit și a murit ca un poet liber.