femeile pseudoimaginare
sunt
inodore
insipide
incolore
femeia ta are culoarea ei proprie
e verde pe dinăuntru
ar putea fi albastră
în zilele
cu ninsori putrede
sau pur și simplu
roșie
de câteva ori pe noapte
în lunile fără soț
femeia ta miroase a
alfabet
a pufuleți cu surprize
a
tine
a câte și mai câte
eu sunt barca aceasta întoarsă
alege-mi
un peisaj potrivit
și o insulă
fără amprente
între ei, un aparat de fotografiat. un aparat rusesc, vechi. alături, pe masă, un film. de jur împrejur, în loc de pereți, umbrele lor schimonosite, alungite, distorsionate.
acum lasă-mă
unge-mă în catran
pentru încă o ploaie
acolo unde nu cresc case
doar cele mai vechi rădăcini
cu crengile agățate în cer
femeie spînzurată de frumusețea ei
copac iubind o pedeapsă perpetuă
strivește cu ochi neiertători
bărbatul de piatră
în strînsoarea voluptoasă a rădăcinilor
două fete admiră o rochie de mireasă în vitrină
şi cu aceeaşi strălucire în ochi se privesc
una spune: e o furtună rece şi florile din pomi
sunt vânzolite prin oraş ferestrele-s închise şi acoperişurile se uită în jos
cu tristeţe
un vârtej cosmic îmi mestecă în măruntaie
deodată se face întuneric care mă trage dedesubt
Comentarii aleatorii