Younger Sister, nu știu, nu am vrut să fie poem, nu am vrut să fie nimic altceva decât un urlet. Dacă e cumva zguduitor, chiar o fărâmă, ceva tot se cheamă c-am făcut, decât să tac. Nu știu, Virgil, ai dreptate, cum să fie poezie, cum poți să faci poezie, e un fel de colaj, poate poetic nu e bine spus, ai dreptate. Ce legătură să aibă însă desenele de copii cu ce se întâmplă în Myanmar acum și în China? Ceva trăznit vroiai în loc? Poate că glumești. Că vrei sau nu să accepți ca idee, eu am vrut un colaj între poezie și știre, nici măcar între poezie și fotografie. Pentru că, la un moment dat, știrea în sine poate și trebuie să zguduie, să producă un catarsis... Dacă e profund apoetic, so be it. Poate, cum spunea, e cazul să schimb încadrarea. Deși nu am pus la poezie... gândește-te de ce nu am ales să introduc nimic măcar simple fotografii cu ce se întâmplă în acele locuri. Și desigur, toate sunt fumate și spuse, și dumnezeul și placenta. chiar și oamenii care sunt icoana lui dumnezeu uneori, dacă sunt, nu invers. Eu mă gândeam că poate am reușit să spun ceva nou despre toate acestea împreună. Dar nu-i așa, nu-i nimic nou să moară sute de mii de oameni dintr-o dată și unii să vândă apa potabilă cu simbolul crucii roșii în piețe. Nu-i nimic nou dacă, din cauza asta, mâine pot muri 2 milioane jumătate. Poate e bine că pur și simplu ai dat click pe link și ai citit știrea. Chiar dacă o mai citisei. La urma urmelor, uneori literatura poate să aibă și funcție socială. Și nu, nu vorbi de limitări că nu te cred.