Beau, beau, beau de când m-am născut și nu mă mai satur!

De aș putea să dorm toată viața lângă licoarea ce-mi place!

Să beau necontenit! Gura să-mi fie o prăpastie în care cad
Nemărginita sete care spre absolut întinsă se îndreaptă
Din prima zi și până în ultima noapte. O prăbușire etern
Direct în pântece prin gură, prin esofag cu plăcere și
Trăită continuu precum nimeni nu a simțit nicicând!

Starea de a bea infinit infinitul infinitului nemărginit de nimic.
Un fel de secetă fără sfârșit și câmpie fără orizont, o stepă.
Cel mai mare pustiu ce niciodată nu a mai fost imaginat.
Fără de oaze și drumuri străbătute de cămile cu beduini.
Ceea ce nimeni nu și-a mai închipuit a fi gol de ceva.

Cercetez și îmi imaginez ACEST ce, CARE nu poate să mă sature!
Și beau, beau, beau deocamdată numai ce este încă ca lichid.

În fereastră noaptea îmi bate norii cu aripi negre de liliac
Și se izbesc de incasabili. De îi caut sunt departe.

Își beau singuri drumuri călcându-le
Prin orizonturi nevăzute, prin nopți deșertate.

Asemenea lor și eu beau tot ce pot. Fie în timp,
Fie în trup... pășind merg mai departe. Arareori în fereastră,
Izbindu-mă mă fac timp ca să merg înainte sau frate cu noaptea.
Și beau, beau, beau continuu tot ce se poate!...