E azi. Iar e azi. O fi bine? Posibil. Încă nu pot spune clar.
Mi-e rău. Foarte rău. Fizic. Nu suport umiditatea excesivă. Iar aici e jale. Pentru mine. Alții exultă. Pe plajă. Sezon. Relaxare. Distracție. Nisip fierbinte. Lene. Table. Integrame. Bere. Lopățele. Semințe. Valuri. Înghețată. Umbreluțe. Loțiuni. Nămol. Burtoși. Cotoare. Mucuri. Șezlonguri. House. Rom. Topless. Soare. Mult soare. Chirilă. Tudor.
Perfeect. Nu mă doaare. De la cearceeaf în drum spre… maare! Mă amuz. Cred.
După, ies la mal. Mă întind. Pe burtă. Așez ochelarii pe nas. Nu, nu citesc. De soare. La exterior, oglindă. Și încep. Vânătoarea. Nu sunt prea multe. Interesante. Majoritatea posedă șunci. Ca mine. Sau copii. Totuna. Cele câteva par. Inabordabile. Probabil și sunt. 50%. Sunt indulgent. Înțelegător. Le-am acordat circumstanțe. Care-or fi? Experiența îmi spune să nu fiu. Prudent. Am curaj? Ar trebui. Dacă nu vreau să dorm. La noapte. Și nu vreau.
Există viață și după Ramona.
Mă ridic. Încet. Nici n-aș avea cum altfel. Am 55. Și 120.
Nu, nu tensiunea. Ani. Kile. Șanse? Acceptabile. Spre zero. Deci, există o șansă! Ar spune toți optimiștii. Stânga? Dreapta? N-am nicio fisă. Merg pe mâna inimii. “Scuzati-mă, vă rog! Sunt singur și vreau să intru în apă, vă puteți uita și spre lucrurile mele cât lipsesc? Ah, mergeți și dumneavoastră tot acum? Vă deranjează dacă vă însoțesc? Atunci vă rog să mă scuzați!”
Primul eșec. Păcat. Era înaltă. Nu drăguță. Acceptabilă. Trebuie să muncesc. Mai mult. Și nu mi-a plăcut niciodată. Efortul. N-am fost destul de hotărât. Ori poate eman. Disperare. Ele simt asta. Ca ciuta lupul. Sau dizgrațioasa mea apariție a condus instantaneu la gândul că intrarea în mare i-ar putea inunda prosopul întins destul de aproape. Nu contează. Optimiștii nu analizează eșecurile. Le ignoră. Următoarea țintă. După ce-mi trag. Sufletul. Mă întind. La locul meu. Ce bine e! În viață. Să-ți știi locul. Eu încă mai cred că am dreptul. La mai multe. Poate de aceea locul de lângă mine e, mai mereu, liber.
Mă pierd în supoziții. Gânduri inutile. Ațipesc. Nu mult. Cineva vorbește cu mine. Cred. Mă întorc. O grăsună. Trecută. Bine. Mă roagă să fiu atent la lucrurile ei. Vrea să se răcorească. Nu, nu în mare. Merge după un pahar. De plastic. Cu bere. Ieftină, dar rece.
Zic da. Scurt. Îmi prăval, din nou, capul pe cearceaf. Dacă-i dispare ceva, e doar treaba ei. Doar n-am semnat. Asta e. Viața e dură. Ațipesc iar. Câteva minute. Ceva foarte rece pe umărul meu stâng. Fundul unui pahar de plastic. “V-am luat și dumneavoastră una, drept mulțumire că ați avut grijă de.” Uimit. Asta abordare. Mă ridic buimac. “Multumesc, dar nu consum!” Un nor îi întunecă fața. Pe cer, soarele strălucește fără opreliște. Imediat, retractez: “… dar ca să nu vă refuz… ” Cât de puțin are nevoie un om. Uneori.
Îi mulțumesc. Dar nu pleacă. Zâmbește tâmp și stă cu paharul în mână pe nisipul care arde. Îi spun să stea jos. Se repede. Îi arunc un nume. Nu cel real. Apoi, îi spun direct că nu mi-a plăcut tupeul ei. Și că nici de ea nu-mi place. Iar nor. De data asta și ploaie. Se ridică. “Bădăranule!” O urmăresc cu privirea. Se așază, trei metri mai la dreapta, (deci în dreapta trebuia să încep!) pe șezlong și varsă conținutul paharului în nisip. Plânge. Milă.
Unde mi-e aroganța? O privesc cum plânge. Dar nu e ea. Pe șezlongul acela, așezat în fund, cu fruntea plecată, burta revărsată și umerii căzuți, e altcineva. Un bărbat. Ce a mai rămas din el. Care nu știe. Sau nu vrea. Să uite.
Există viață după… ?