Discuţia pe care am început-o cu Marga a plecat de la un punct de vedere oarecum îngust şi, mai mult sau mai puţin, personal. Simt nevoia să lărgesc contextul. Pentru aceasta îmi permit să reproduc un text al lui Daniel Sur. El a apărut, fiind promovat de mine, în NOEMA vol. IV, nr. 1, 2005, pp.171 – 178 ( a se vedea www.noema.crifst.ro) , în cadrul rubricii „Altă generaţie”. (Îmi cer scuze pentru semnele aiurea care apar chiar pe prima pagină; ele se datorează unor incidente de pe serverul site-ului şi vor fi remediate curând, odată cu apariţia volumului X, 2011, care deja a ieşit de sub tipar). Textul respectiv a fost preluat din revista online Egophobia, cu acordul redacţiei şi al autorului.
Thomas Morus stabilește în Utopia sa patru trebuințe fundamentale ale omului: foamea, dorințele sexuale, urinarea și defecarea. Varlaam Șalamov, scriitor poate la fel de mare ca Soljenițân, dar mai puțin cunoscut la noi și aiurea, analizează, ca medic și pușcăriaș de Gulag, aceste trebuințe în condițiile extreme ale spațiului concentraționar. Dorința sexuală este prima care dispare la deținuții Kolâmei (abstinența asceților de toate felurile demonstrează și ea acest lucru; așadar, domnul Freud ar putea să-și facă bagajele cu teoriile lui bazate pe visele cucoanelor irascibile!?). În lipsa hranei, urinarea și defecația ajung să fie nevoi tot mai rare în lagăr. Doar foamea persistă și te poate duce până la canibalism.
Cred că literatura există fără reguli, în afara greșelilor evidente de gramatică
(exclud semnele de punctuație)
Cred că un site de literatură are nevoie întâi de literatură, ăsta trebuie să fie prime focus.
Altfel, cum spunea Bukovski, am facut prea multi poeti si prea putina poezie.
În schimb am făcut reguli, tot e bine nenea Charles, alții n-au făcut nici măcar atât.
Și mai zici că ai trăit în LA? Of, of...
Inițial cînd am oferit penița de aur era noapte la mine. Noapte tîrziu. Și nu prea mai eram în stare de explicații. Mai ales cînd era vorba de un poet precum Emilian Pal. Dar, poate am greșit. În orice caz, acesta este unul din acele texte pentru care îmi pare rău că nu pot oferi două penițe sau o peniță de platină. Pentru că merită. Și nimeni nu cred că mă poate acuza de favoritisme sau prietenie cu privire la Emilian. A fost o vreme cînd am fost prieteni dar vremea aceea a trecut. A făcut și a spus mult prea multe lucruri neprietenoase cu privire la mine.
Sînt patriot? Nu știu. Iubesc România? Da. O urăsc? Da. Îmi pasă de ea? Uneori. Mă doare pentru ea? Totdeauna. Visez în românește? Nu visez. Vorbesc românește? Cred că da. Disprețuiesc pe români? Da. E o generalizare? Da. E corectă? Nu. Chiar disprețuiesc pe toți românii? Nu. Mi-e dor de România? Uneori. Mă afectează România? Nu. Aș vrea să mă întorc în România? De ce? Fac ceva pentru România? Da. Se merită? Nu știu. Ce înseamnă a fi român? Nu mai știu. Sînt mîndru că sînt român? Nu știu. Mă doare România? Da. Are sens ce scriu aici? Nu știu. Ce înseamnă istoria României pentru mine? O enigmă. Ce cred despre România? Că există. Ce cred despre viitorul României? Nu cred nimic. E frumoasă România? Nu e femeie. Îmi pare rău că am plecat din România? Nu. Îmi pare bine? Da.
Comentarii aleatorii