Nu am înţeles niciodată un anume tip de idioţenie. Că eşti stupid când trăieşti într-un oraş (să zicem Bucureşti) pe care îl scuipi cu aerul că ai vrea să bei apă plată cu lămâie după fiecare intromisiune a lui în tine, e aproape de înţeles. Mai ales când spiritul contradictoriu (prezent la marile genii), nu-i aşa, te face să spui (dezinvolt de ineptic) oh, mon amour, totuşi te ador şi te pup în fund că n-am ce face cu marile civilizaţii că-s acre. Deci da, tipul acesta de halucinaţie intelectuală (sic!) îl pot comprehensa. Doar pentru că tipologia e de rozătoare (nu guzgan) ci hamster. Din acela de când te uiţi în ochii lui uiţi cele două războaie mondiale şi te apucă grădinăritul.
Inițial cînd am oferit penița de aur era noapte la mine. Noapte tîrziu. Și nu prea mai eram în stare de explicații. Mai ales cînd era vorba de un poet precum Emilian Pal. Dar, poate am greșit. În orice caz, acesta este unul din acele texte pentru care îmi pare rău că nu pot oferi două penițe sau o peniță de platină. Pentru că merită. Și nimeni nu cred că mă poate acuza de favoritisme sau prietenie cu privire la Emilian. A fost o vreme cînd am fost prieteni dar vremea aceea a trecut. A făcut și a spus mult prea multe lucruri neprietenoase cu privire la mine.
Thomas Morus stabilește în Utopia sa patru trebuințe fundamentale ale omului: foamea, dorințele sexuale, urinarea și defecarea. Varlaam Șalamov, scriitor poate la fel de mare ca Soljenițân, dar mai puțin cunoscut la noi și aiurea, analizează, ca medic și pușcăriaș de Gulag, aceste trebuințe în condițiile extreme ale spațiului concentraționar. Dorința sexuală este prima care dispare la deținuții Kolâmei (abstinența asceților de toate felurile demonstrează și ea acest lucru; așadar, domnul Freud ar putea să-și facă bagajele cu teoriile lui bazate pe visele cucoanelor irascibile!?). În lipsa hranei, urinarea și defecația ajung să fie nevoi tot mai rare în lagăr. Doar foamea persistă și te poate duce până la canibalism.
În ultima vreme am observat că pe ici pe colo autorii români care locuiesc în străinătate sînt fie ”acuzați” că nu ar fi neaparat foarte patrioți sau că nu ar mai cunoaște sau respecta, vezi Doamne, limba română, și alte glumițe din astea care mai de care mai interesante. Un element de discordie ar fi și nerespectarea ”păstoririi” Academiei Române care de o vreme încoace ne învață unde trebuie să punem î și unde trebuie să punem â. Am ajuns însă la concluzia ca Academia Română și vajnicii ei susținători ar face tare bine dacă și-ar folosi aceste energii ”patriotice” în scopuri mai aproape de vatra părintească și de corectitudinea cu care se vorbește limba română acolo, la ei acasă, adică pe malurile însorite ale Dîmboviței.
Comentarii aleatorii