De când mi-am afişat adresa pe diverse site-uri sau pe facebook, unde mi-am creat, ca tot omul care vrea să existe, un cont, primesc zilnic câteva zeci de e-mailuri în care sunt invitat să ascult, să vizionez sau să citesc tot felul de kestii. Bunăoară, de vreo două zile, am fost supus unui adevărat bombardament de către o doamnă de prin Moldova, care-mi trimite (dar, evident, nu doar mie) poeziile ei în versiune franco-română. * Tot prin e-mail primesc reviste literare, în format pdf. Unele sunt de tot râsu-plânsul: veleitarismul şi chiar prostia strigă-n ele din toate cotloanele, de te şi sperii, ca de bufniţele sau de liliecii plutind noaptea printre ruinurile Târgoviştei.
1.Ce înseamnă arta pentru dumneavoastră?
Nu pot decât să mă gândesc la spusele lui Al. Paleologu, din Spiritul şi litera : Câtă literatură atâta viaţă. (Nu invers), asta având în vedere preocuparea mea, din păcate deloc gregară. Dar lărgind semnificaţia a ceea ce simt pentru artă, pot spune că ea este ceva ce poate fi perceput ca o urmă a divinităţii în om. De ce spun asta? Pentru că rareori există oameni care o iubesc (mă refer la ea) şi să nu fie încântaţi. Pentru mine arta seamănă cu Dumnezeu. 2. Unii spun ca orice face un artist, se numeşte artă. Ce ne poţi spune legat de această afirmaţie?
Sînt patriot? Nu știu. Iubesc România? Da. O urăsc? Da. Îmi pasă de ea? Uneori. Mă doare pentru ea? Totdeauna. Visez în românește? Nu visez. Vorbesc românește? Cred că da. Disprețuiesc pe români? Da. E o generalizare? Da. E corectă? Nu. Chiar disprețuiesc pe toți românii? Nu. Mi-e dor de România? Uneori. Mă afectează România? Nu. Aș vrea să mă întorc în România? De ce? Fac ceva pentru România? Da. Se merită? Nu știu. Ce înseamnă a fi român? Nu mai știu. Sînt mîndru că sînt român? Nu știu. Mă doare România? Da. Are sens ce scriu aici? Nu știu. Ce înseamnă istoria României pentru mine? O enigmă. Ce cred despre România? Că există. Ce cred despre viitorul României? Nu cred nimic. E frumoasă România? Nu e femeie. Îmi pare rău că am plecat din România? Nu. Îmi pare bine? Da.
În ultima vreme am observat că pe ici pe colo autorii români care locuiesc în străinătate sînt fie ”acuzați” că nu ar fi neaparat foarte patrioți sau că nu ar mai cunoaște sau respecta, vezi Doamne, limba română, și alte glumițe din astea care mai de care mai interesante. Un element de discordie ar fi și nerespectarea ”păstoririi” Academiei Române care de o vreme încoace ne învață unde trebuie să punem î și unde trebuie să punem â. Am ajuns însă la concluzia ca Academia Română și vajnicii ei susținători ar face tare bine dacă și-ar folosi aceste energii ”patriotice” în scopuri mai aproape de vatra părintească și de corectitudinea cu care se vorbește limba română acolo, la ei acasă, adică pe malurile însorite ale Dîmboviței.
Cine sapă groapa altuia…
Tudor Cristea se cheamă !
Iată ce ne-a fost dat să citim într-o bună zi, de sub pana unui om care n-a tradus un rând în viaţa lui, doar că s-a specializat în franceză predând limba asta la puşcăriaşi, de unde o fi învăţat argoul… românesc. Şi cum noi n-am tradus cartea la care se referă el în argo-slangul lui, utilizând noi o franceză curentă, uzuală dar literară, pe care el n-o mai ştie, s-a supărat foc şi a scris, pe un ton ex catedra demn de o cauză mai bună, un articolaş în care face şi desface legile şi regulile traducerii. În care, de fapt, demonstrează că habar n-are ce este aceea o traducere…, dar că se pricepe să arunce cu noroi în cei care se străduiesc să promoveze valorile româneşti prin traducere !
Comentarii aleatorii