- Domnule poet Dorin Cozan, în primul rând, copleșit de acest moment în care ne-am adunat astăzi aici pentru a vorbi – căci ce este poetul dacă nu o pată de sânge care vorbește? – a vorbi, deci, despre un subiect etern uman și nu numai – the clone. În al doilea rând, aș întreba direct: există clone?
- Întrebați domnișoara dragă!
- Oh, sunteți spiritual, desigur... Deci, așa cum bunicul meu căuta pe cer, seara, când o aștepta pe Luna de la cireadă, aștepta extratereștrii, la fel mă întreb și vă întreb: există clonele? Și, dacă da, ce părere aveți dvs despre..?
Sînt patriot? Nu știu. Iubesc România? Da. O urăsc? Da. Îmi pasă de ea? Uneori. Mă doare pentru ea? Totdeauna. Visez în românește? Nu visez. Vorbesc românește? Cred că da. Disprețuiesc pe români? Da. E o generalizare? Da. E corectă? Nu. Chiar disprețuiesc pe toți românii? Nu. Mi-e dor de România? Uneori. Mă afectează România? Nu. Aș vrea să mă întorc în România? De ce? Fac ceva pentru România? Da. Se merită? Nu știu. Ce înseamnă a fi român? Nu mai știu. Sînt mîndru că sînt român? Nu știu. Mă doare România? Da. Are sens ce scriu aici? Nu știu. Ce înseamnă istoria României pentru mine? O enigmă. Ce cred despre România? Că există. Ce cred despre viitorul României? Nu cred nimic. E frumoasă România? Nu e femeie. Îmi pare rău că am plecat din România? Nu. Îmi pare bine? Da.
Inițial cînd am oferit penița de aur era noapte la mine. Noapte tîrziu. Și nu prea mai eram în stare de explicații. Mai ales cînd era vorba de un poet precum Emilian Pal. Dar, poate am greșit. În orice caz, acesta este unul din acele texte pentru care îmi pare rău că nu pot oferi două penițe sau o peniță de platină. Pentru că merită. Și nimeni nu cred că mă poate acuza de favoritisme sau prietenie cu privire la Emilian. A fost o vreme cînd am fost prieteni dar vremea aceea a trecut. A făcut și a spus mult prea multe lucruri neprietenoase cu privire la mine.
Ceva ne apropie continuu de Dumnezeu: convingerea că ajutând zilnic un amărât vom fi răsplătiți pe măsură. Ideea ca mergând la biserică constant, nelipsind la nici o slujbă, spovedindu-ne și împărtășindu-ne după ce am ținut fiecare post, rostindu-ne rugăciunile după canon, la fiecare masă, dimineața și seara – ne face să credem că avem perspectiva Porților Cerului deschise. Aceste practici ne dăruiesc clipe, minute, ore, zile, ani, viață în plus.
În ultima vreme am observat că pe ici pe colo autorii români care locuiesc în străinătate sînt fie ”acuzați” că nu ar fi neaparat foarte patrioți sau că nu ar mai cunoaște sau respecta, vezi Doamne, limba română, și alte glumițe din astea care mai de care mai interesante. Un element de discordie ar fi și nerespectarea ”păstoririi” Academiei Române care de o vreme încoace ne învață unde trebuie să punem î și unde trebuie să punem â. Am ajuns însă la concluzia ca Academia Română și vajnicii ei susținători ar face tare bine dacă și-ar folosi aceste energii ”patriotice” în scopuri mai aproape de vatra părintească și de corectitudinea cu care se vorbește limba română acolo, la ei acasă, adică pe malurile însorite ale Dîmboviței.
Comentarii aleatorii