Thomas Morus stabilește în Utopia sa patru trebuințe fundamentale ale omului: foamea, dorințele sexuale, urinarea și defecarea. Varlaam Șalamov, scriitor poate la fel de mare ca Soljenițân, dar mai puțin cunoscut la noi și aiurea, analizează, ca medic și pușcăriaș de Gulag, aceste trebuințe în condițiile extreme ale spațiului concentraționar. Dorința sexuală este prima care dispare la deținuții Kolâmei (abstinența asceților de toate felurile demonstrează și ea acest lucru; așadar, domnul Freud ar putea să-și facă bagajele cu teoriile lui bazate pe visele cucoanelor irascibile!?). În lipsa hranei, urinarea și defecația ajung să fie nevoi tot mai rare în lagăr. Doar foamea persistă și te poate duce până la canibalism.
Scriu acest text la prima mână, nu e retușat, nu este emolientizat, e o semiconfesiune cu rolul de a afla mai multe decât știu din auzite, vorbite, observație, despre ce credeți voi, colegii de site, indiferent de statutul vostru.
1.Ce înseamnă arta pentru dumneavoastră?
Nu pot decât să mă gândesc la spusele lui Al. Paleologu, din Spiritul şi litera : Câtă literatură atâta viaţă. (Nu invers), asta având în vedere preocuparea mea, din păcate deloc gregară. Dar lărgind semnificaţia a ceea ce simt pentru artă, pot spune că ea este ceva ce poate fi perceput ca o urmă a divinităţii în om. De ce spun asta? Pentru că rareori există oameni care o iubesc (mă refer la ea) şi să nu fie încântaţi. Pentru mine arta seamănă cu Dumnezeu. 2. Unii spun ca orice face un artist, se numeşte artă. Ce ne poţi spune legat de această afirmaţie?
„Buletinul INS privind populaţia ţării spune că suntem cam douăzeci de milioane şi ceva (datele finale ale recensământului plătit de UE urmând să fie făcute publice, conform înţelegerilor, abia în anul ce vine!), dintre care numai un sfert nu au ajuns la vârsta exercitării dreptului de vot, adică suntem cam cincisprezece milioane de cetăţeni români cu drept de vot, indiferent pe unde ne-am afla noi pe mapamond .
În ultima vreme am observat că pe ici pe colo autorii români care locuiesc în străinătate sînt fie ”acuzați” că nu ar fi neaparat foarte patrioți sau că nu ar mai cunoaște sau respecta, vezi Doamne, limba română, și alte glumițe din astea care mai de care mai interesante. Un element de discordie ar fi și nerespectarea ”păstoririi” Academiei Române care de o vreme încoace ne învață unde trebuie să punem î și unde trebuie să punem â. Am ajuns însă la concluzia ca Academia Română și vajnicii ei susținători ar face tare bine dacă și-ar folosi aceste energii ”patriotice” în scopuri mai aproape de vatra părintească și de corectitudinea cu care se vorbește limba română acolo, la ei acasă, adică pe malurile însorite ale Dîmboviței.
Comentarii aleatorii