Ceva ne apropie continuu de Dumnezeu: convingerea că ajutând zilnic un amărât vom fi răsplătiți pe măsură. Ideea ca mergând la biserică constant, nelipsind la nici o slujbă, spovedindu-ne și împărtășindu-ne după ce am ținut fiecare post, rostindu-ne rugăciunile după canon, la fiecare masă, dimineața și seara – ne face să credem că avem perspectiva Porților Cerului deschise. Aceste practici ne dăruiesc clipe, minute, ore, zile, ani, viață în plus.
Inițial cînd am oferit penița de aur era noapte la mine. Noapte tîrziu. Și nu prea mai eram în stare de explicații. Mai ales cînd era vorba de un poet precum Emilian Pal. Dar, poate am greșit. În orice caz, acesta este unul din acele texte pentru care îmi pare rău că nu pot oferi două penițe sau o peniță de platină. Pentru că merită. Și nimeni nu cred că mă poate acuza de favoritisme sau prietenie cu privire la Emilian. A fost o vreme cînd am fost prieteni dar vremea aceea a trecut. A făcut și a spus mult prea multe lucruri neprietenoase cu privire la mine.
Discuţia pe care am început-o cu Marga a plecat de la un punct de vedere oarecum îngust şi, mai mult sau mai puţin, personal. Simt nevoia să lărgesc contextul. Pentru aceasta îmi permit să reproduc un text al lui Daniel Sur. El a apărut, fiind promovat de mine, în NOEMA vol. IV, nr. 1, 2005, pp.171 – 178 ( a se vedea www.noema.crifst.ro) , în cadrul rubricii „Altă generaţie”. (Îmi cer scuze pentru semnele aiurea care apar chiar pe prima pagină; ele se datorează unor incidente de pe serverul site-ului şi vor fi remediate curând, odată cu apariţia volumului X, 2011, care deja a ieşit de sub tipar). Textul respectiv a fost preluat din revista online Egophobia, cu acordul redacţiei şi al autorului.
De când mi-am afişat adresa pe diverse site-uri sau pe facebook, unde mi-am creat, ca tot omul care vrea să existe, un cont, primesc zilnic câteva zeci de e-mailuri în care sunt invitat să ascult, să vizionez sau să citesc tot felul de kestii. Bunăoară, de vreo două zile, am fost supus unui adevărat bombardament de către o doamnă de prin Moldova, care-mi trimite (dar, evident, nu doar mie) poeziile ei în versiune franco-română. * Tot prin e-mail primesc reviste literare, în format pdf. Unele sunt de tot râsu-plânsul: veleitarismul şi chiar prostia strigă-n ele din toate cotloanele, de te şi sperii, ca de bufniţele sau de liliecii plutind noaptea printre ruinurile Târgoviştei.
În ultima vreme am observat că pe ici pe colo autorii români care locuiesc în străinătate sînt fie ”acuzați” că nu ar fi neaparat foarte patrioți sau că nu ar mai cunoaște sau respecta, vezi Doamne, limba română, și alte glumițe din astea care mai de care mai interesante. Un element de discordie ar fi și nerespectarea ”păstoririi” Academiei Române care de o vreme încoace ne învață unde trebuie să punem î și unde trebuie să punem â. Am ajuns însă la concluzia ca Academia Română și vajnicii ei susținători ar face tare bine dacă și-ar folosi aceste energii ”patriotice” în scopuri mai aproape de vatra părintească și de corectitudinea cu care se vorbește limba română acolo, la ei acasă, adică pe malurile însorite ale Dîmboviței.
Comentarii aleatorii