Thomas Morus stabilește în Utopia sa patru trebuințe fundamentale ale omului: foamea, dorințele sexuale, urinarea și defecarea. Varlaam Șalamov, scriitor poate la fel de mare ca Soljenițân, dar mai puțin cunoscut la noi și aiurea, analizează, ca medic și pușcăriaș de Gulag, aceste trebuințe în condițiile extreme ale spațiului concentraționar. Dorința sexuală este prima care dispare la deținuții Kolâmei (abstinența asceților de toate felurile demonstrează și ea acest lucru; așadar, domnul Freud ar putea să-și facă bagajele cu teoriile lui bazate pe visele cucoanelor irascibile!?). În lipsa hranei, urinarea și defecația ajung să fie nevoi tot mai rare în lagăr. Doar foamea persistă și te poate duce până la canibalism. Dar, spune Șalamov, oricât de avare ar fi aceste nevoi, nimic nu se compară cu a cincea nevoie fundamentală: poezia. Ea are o funcție mântuitoare, aduce o necesară rază de umanitate în spațiul vid în care homo homini lupus est.
Ei, bine, scriitorul român de azi nu renunță cu nici un chip la trebuințele fundamentale pomenite, ba putem zice că le are pe toate cu prisosință. Mai mult, mai are o astfel de nevoie (basic necessity pre limba lui Morus și la modă): RECLAMA. Autorul de azi nu poate trăi fără ea, își sparge capul, se dă de ceasul morții, de-a dura, de-a curu-n cap pentru ea, se strofoacă, se face luntre și punte pentru un strop de reclamă. Scriitorul român, care se respectă, se gândește non-stop (și, de preferință, la „non-stop”-ul cel mai apropiat de domiciliu) cum să ajungă faimos.
Pentru aceasta trebuie mai întâi să aibă o biografie pe măsură. Astăzi se vinde anormalul, ți-o spune orice editor. Să fii, de pildă, o țâră nebun ca Velimir Hlebnikov (nu mai zic de Eminescu – iar se va forma o coaliție foliculinică împotriva mea!) ori ca atâția alții sau măcar diliu ca Marin Mincu. Sau să te dai nebun și să te invite Mihaela Tatu sau Zăvoranca la emisiunile lor sau Oreste la Codul smintiților. Sau să fii homosexual, transsexual, pedofil, cum se lăuda Dostoievski pe la amici, supersexos... în fine, chestii de astea. Sau măcar să fii un Barbă Albastră, un monstru de cruzime conjugală, ori să violezi și eviscerezi babe. Astea se vând. Sau barem să ai vreo 5-6 neveste, plus amantele, să te dai în stambă în paginile ziarelor de scandal, să scrii jurnale „intime” , atingând categoria estetică a „porcosului” sau măcar frecând excitant... menta ca în De ce iubim femeile. Sau să fii un mare bețivan ori revoluționar, să te caftească o leacă la Securitate, de să-ți meargă buhul, să intri în nomenclatorul Busuiocilor alături de Simirad Balzacul de pe Bahluviu, să fii un revoltat cu socoteală, să amesteci injuria subțire cu lauda și să cazi mereu ca pisica în picioare.
Fiecare caută, care cum poate și cât îl duce mintea, să se facă remarcat. Alina Mungiu, de exemplu, a dat cu barda-n Dumnezeu și a ajuns celebră cu o piesișoară de doi lei. Acuma nu-i mai ajungi cu prăjina la nas și, vorba cuiva, nu mai discută decât cu persoane de la Patapievici în sus. Alta, i-am uitat numele, a fost celebră juma de lună fără zile lucrătoare cu un roman ușurel – Băgău, care dovedește că nu poate să dea la o parte penisul din calea propriei opere. Mai șmecher, Mircea Dinescu face niște emisiuni tv cu un alt fost scriitor, Stelian Tănase, în care vorbesc ca de la borfaș la borfaș. Băieții de băieți au ce învăța de la ei. Cică așa trebuie să faci educație azi: nu mai tragi loaza înspre starea de humanoid, ci te cobori tu la nivelul dobitocului.
Dacă nu are o biografie mai acătării, scriitorul român și-o fabrică. Totul e să epatezi, să șochezi, să-l apuci de guler pe cititor și să spui ca Adrian Păunescu: „Da, sunt un porc”. Scriitorii mai tineri nu scapă trenul ăsta. Iată, un poețel de pe Dâmbovița, Adrian Șchiop, a frecat menta vreo trei luni pe un șantier în străinătate și și-a „tras” o biografie de uvrier a la Panait Istrati. Pe lângă asta, ca rebel ce e, Șchiop(ul) declară că îi place să danseze pe melodii de manea. Îi mai plac, firește, drogurile. Să fii drogat, să vorbești despre „iarbă” , ca și cum ai anunța cotele apelor Dunării, e la modă. S-a constatat că avem o mare lipsă în literatura română: nu avem o literatură propriu-zisă a extazului artificial. Vai, nu avem drogați, unde ni sunt narcomanii? Au venit însă, slavă Domnului, noii prooroci ai crizelor narcotice: Al.Vakulovski, Dragoș Bucurenci, Stoian G. Bogdan. Punând la bătaie distileria sofisticată a minții lor au norocit literatura aborigenă cu niște opere cam șese despre droguri și drogați. Și încă aceștia au ceva talent, se vede, le lipsește orientarea. Dar ce te faci cu puzderia de veleitari ale căror opere sună cool, dar nu spun nimic!
Sărmanul idealist Șalamov! El vorbea de scânteioara de dumnezeire a poeziei, de dispariția dorințelor sexuale... A, nu, literatul român e mort după sex , sex și iar sex. Exercițiile autoerotice de puberi, ceva în genul „uite ce mare o am, când mi-o frec”, sunt la mare căutare. Totul făcut cu un scop „fumat” de mult de alți scriitori de pe alte meleaguri: epater le bourgeois! Elena Vlădăreanu, bunăoară, descrie dezabuzată cum își schimbă chiloții după o partidă de ... să-i zic amor. Cornel Ghica își imaginează raiul ca un loc unde poți să faci sex în draci și „unde te poți scărpina în cur/fără să-ți pută mâna”(rog să mă ierte cititorul mai sfiicios, dar așa scrie autorul în cauză). Asta e! Totu-i să scuipi împotriva vântului, ca să caște gura „canalia de uliți”, vorba lui Eminescu, la tine. Că astfel literatura ajunge la nivelul Vacanței Mari, nu contează. Că eshibarea viciilor tinde să devină o virtute, nu interesează pe nimeni.
Când se trezește în lumina cenușie a propriei persoane nedrogate și dincolo de anxietățile sale falice, autorul român vede realitatea în negru. Având o imagine supraevaluată a propriului grad de înțelegere a realității, acesta e negru în cerul gurii și pornește cu elanuri de muscă la arat să tune și fulgere împotriva României și românilor. Dar, să vedeți chestia dracului, urând realitatea, literatul român o și caută cu ardoare. Mai precis, caută, asemeni câinelui care își linge vomitura, succesul. El se vrea heideggerian, dar și becalizant, se vrea vândut, dar să nu fie comercial, se vrea subtil ca Proust, dar și popular ca Adi de la Vâlcea, se dorește un Condillac, dar și cu „cadillac”. E elitist până la Dumnezeu, dar și ahtiat de plebeianism de Ferentari, făcând zâmbre după succesul lui Coelho.Îi plac Țuțea și urcușurile spiritului, dar și cei procreați pentru alocație, eliberați de îndoielile inteligenței. Vrea să intre cât mai repede cu putință în manuale, pe „sticlă”, în cotidiene. A-l prezenta Horia Brenciu printre hăhăieli înseamnă o bucurie mai mare ca a-l lăuda Urian sau Cristea-Enache. A-i apărea poza în Libertatea sau a fi „gugălit” copios e mai mult decât o binecuvântare a lui Nicolae Manolescu. Iar dacă îl recomandă Oana Zăvoranu, este cu adevărat fericit. Asta înseamnă notorietate, faimă, afișări pe Google...Să fii acolo, sus, între Cosmina Păsărin și Gina Pistol, între Cătălin Botezatu și Esca...Ce și-ar putea dori mai mult?