Minge de foc soarele, incendia întinderea de ape. O rază rebelă îl chinuia dîndu-i deșteptarea.
Adolescentul se ridică intinzîndu-și brațele amorțite și-și scutură părul de nisipul care îi invadase fiecare por. Înțepenite de somnul incomod și fugar de peste noapte picioarele însă nu vrură să-l asculte. Dezmorțindu-se îdupă un timp îi reveniră și simțurile care îi cereau urgent să mănînce. Pipăindu-și buzunarul descoperi sulul de bani, potul de peste noapte. Se așeză pe o bucată de rocă ieșită din nisip și-și numără banii, rînduindu-le destinația. După care iși trecu mîinile prin părul răvășit, se scutură, se primeni căt de cît și porni să-și facă rost de mîncare.
Mergînd spre așezarea ițită după dîmb, zări în imediata apropiere o căsuță din chirpici cu pereții văruiți și acoperiș din paie. Apropiindu-se auzi un mîrîit. Un dulău negru, mare, se repezi deodată la el mai, mai să-l doboare. Un copil strigă la cîine ceva intr-un fel de limbă semănînd cu limba rusă din care învățase cîteva cuvinte la școală. O bătrînică apăru în prag cu o lingură de lemn mare în mînă agitînd-o ca pe o armă, exclamînd cuvinte de neînțeles.
Se apropie strigînd:
Om bun, om bun!
Nu ințelese foarte limpede ce i-a răspuns bătrîna dar se apropie zîmbind cu fața aceea de copil nevinovat cu care reușea întotdeauna să-și încînte mătușile.Deși nu se-nțelegeau la vorbă îi inspiră încredere bătrînei și aceata îl pofti înăuntru. Mirosuri amestecate îi amintiră de satul rămas în urmă, departe, în Ardeal. Pe masa din lemn acoperită c-un ștergar alb, curat, se răsfățau aburindă mămăliguța aurie si o ulcică plină cu lapte înspumat încă după muls. Bătrîna tocmai se pregătea să-i dea copilului să mănînce și văzînd privirea flămîndă a străinului i se făcu milă și-l pofti și pe el. Deîndată ce-și potoli foamea începu să privească în jur mai atent. Pe peretele dinspre răsărit o cusătură din in albă, scrobită, brodată în frumoase motive florale încadra icoana Maicii Domnului cu Pruncul Sfînt în brațe, cu o a treia mînă atenționîndu-i pe creștini:să nu ucizi, să nu furi... Alungă pur și simplu cu mîna ca pe un bondar încăpățînat visul încîlcit de peste noapte. Se va gîndi la toate acestea mai tîrziu. Doar foamea...
Bătrîna murmură ceva cu ochii în pămînt și mîinile încrucișate după care își făcură cu toții semnul crucii, se închină și el. Deși era mult timp de cînd nu mai făcuse atare gest, simți nevoia să-i facă bătrînei o impresie bună, îi amintea de bunica. Se ridicară mulțumiți de la masă. Înțelese mai mult din privirea bătrînei să ia vasul de pe scaunul de lîngă ușă și să meargă la fîntîna care se zărea puțin mai departe de gardul din nuiele să aducă apă. Mîncarea chiar așa frugală, îl ajutase pe băiat să-ș recapete forțele și încrederea în sine. Se putea gîndi la viitor. Deci, va pleca! Va merge departe.
Cînd se întoarse cu apa observă agitația crescîndă a bătrînei. Își frîngea mîinile în timp ce privea zarea, acolo unde marea începuse să-și zvîrcolească asemenea unei caracatițe furibunde brațele-argintii. De pretutindeni și de nicăieri se pornise vîntul și aducea nori grei posomorîți. Soarele dispăru. Un demon al adîncurilor scăpat din lanțurile ancestrale în care fusese ferecat venea cu o falcă-n cer și alta-n pămînt. Demonul mării... Brazde se-adînceau pe chipul credincioasei femei. Urcă lîngă ea pe dîmbul de unde privea scena cu mîna streașină la ochi. Și colbul începu a dansa o sardonică sarabandă . Își dădu seama că se temea pentru cei pe care îi zărise o clipă printre valuri, într-o barcă micuță cu pînzele coborîte. Ai ei se aflau acolo, captivi în brațele uriașului monstru. Reușeau însă cu destul de multă abilitate să se strecoare printre colacii de valuri. Barca se ridica și cobora, dispărînd uneori din vizor ca apoi să se redreseze continuînd să se apropie de țărmul clocotitor. Dar iată, o stîncă nu mai putu fi ocolită, încercații navigatori fiind orbiți de o succesiune de valuri uriașe. Și ambarcațiunea se răsturnă trăgîndu-i în adîncuri pe cei aflați la bord. Bătrîna arăta precum o știmă a apelor. Vîntul îi smulsese baticul de pe creștet și părul prins în cunună se desfăcuse în șerpi care biciuiau aerul într-un fel de incantație păgînă. Tînguirea femeii rostită în vorbe neștiute de el, un alt limbaj, al vieții și morțiiîi, îi sfîșia inima. După un timp cîțiva dintre încercații navigatori apărură printre valuri înfruntînd cu brațe vînjoase tentaculele nemiloase. Păreau că pot învinge dar căutau pe cineva. Unul dintre ai lor fusese lovit și nu îl găseau. Erau acum destul de aproape de țărm.
Un instinct pe care nu și-l cunoscuse pănă atunci îl făcu se se arunce în valuri. Învățase să înoate în apele repezi de munte și apoi să înfrunte meandrele bătrînului fluviu reușind să biruie cîte-un vîrtej. Se mîndrea cu veleitățile lui de bun înotător dar acum nu putea fi vorba de asta. Acționa mai mult din instinct. La început nu zări nimic prin apa tulbure, dar încetul cu încetul ochii i se obișnuiră reușind să distingă estompate contururi prin nisipul răzvrătit.
În apropierea stîncii ai cărei colți continuau sub ape, nevăzuți, la pîndă, amenințători, zări o umbră. Capcana dintre stînci legăna trupul înțepenit al unui tînăr. Un firicel de sînge se-mprăștia în ape, un fir de viață subțire precum flama bătînd spre stingere a unei lumînări. Leșinase probabil în urma unei lovituri la cap și valurile îl purtaseră între colții uriașului monstru. Prinse cu putere trupul și-l trase la lumină. Îl ridică în locul cel mai înallt de pe stîncă și privi în jur.
Ceilalți reușiseră să redreseze o barcă micuță de salvare și se apropiau de stînci. Le făcu semn să-i atenționeze de capcana din adîncuri dar ei dovediră că știau bine locul. Prin manevre iscusite ajunseră într-o parte a stîncii de unde îi puteau lua pe cei doi. Păstrînd cu greu un echilibru precar se-ndreptară spre mal. În urmă monstrul se zvîrcoli, șuieră și mugi...
Pierdu merticul marea cea neagră aproape de țărmul pustiu.