Dragii mei Hermeneuti, autori, novice sau maestri, va propun un experiment din care sunt convinsa ca fiecare dintre noi vom avea de invatat. Vom afla cate ceva despre noi insine, despre ceilalti si despre actul creatiei.

Va propun sa afisam in subsolul acestui ANUNT-EXPERIMENT poemul, proza, gandul, fila de jurnal, scrierea reprezentativa pentru momentul "ATUNCI", adica momentul acela de cumpana in care nu se putea altfel decat sa scriem si astfel sa incercam sa gasim un raspuns, o rezolvare, o solutie la acea problema peste care "atunci" ne parea imposibil sa trecem. Fireste ca multi dintre noi am scris si in momente de maxima fericire. Cred ca putem incepe cu orice fel de text in care afectivitatea noastra a fost grav pusa la incercare, chiar daca ar fi sa cautam in caietul cu amintiri. Vom cauta textul de "atunci", vom cauta in noi insine si vom impartasi celorlalti experienta noastra trecuta prin prisma literaturii.

Cu alte cuvinte, cine doreste sa mi se alature, dupa cum spuneam, va putea posta textul la comentarii iar, pe parcurs textul va fi urcat, in ordinea postarii, in fereastra acesta. Comentariile vor ramane in fereastra comentariilor.

Cred ca pentru fiecare dintre noi a existat "atunci".

*

1) solomon

Miscari bruste

Momentul in care Sergio Leone a devenit Julie

A fost cand am incaput in cutia de inel
Si nici nu m-am chircit m-am intins cat eram
Apoi, mi-am pus mainile sub tampla dreapta si am adormit

Am visat un arici mare cat un caine mare pe o margine de masa
Il hraneam cu miez alb de paine
Eram in casa bunicilor ei nu mai erau cred ca eram cu tine
Tu inca mai erai
Iti vedeam doar mainile cum scoteau delicat miezul
Il impingeau usurel spre botul lui moale si umed
Aproape nu il atingeau
Asa il impingeau

Ii alunecau picioarele din spate pe margine
Statea sa cada cum sa-l imping spre mijloc ma intrebam
Parca ii lipseau si niste tepi parea batran
nici sa tipe nu mai putea
Si avea talpile mici ca niste talpi mici de copil mic
si alunecoase
Eu iti priveam degetele albe care imi mangaiasera buzele
Tremurau cand imi mangaiau buzele
Aproape nu le atingeau
Asa le mangaiau

m-am trezit ca dintr-un cosmar
tu erai cu pieptul lipit de spinarea mea
ma mangaiai pe par pe tampla stanga
si ma priveai
nici nu stiu de cand erai acolo, asa, privindu-ma
mangainu-ma
stateai intr-un cot
simteam cum iti bate inima
intre coastele mele
ai spus soptit abia astept sa ne intalnim
hai odata
sa te sarut pe pleoape
sa-ti simt globii cum se zbat sub apasare
tare as vrea sa vii mai repede
sa fim impreuna
sa stam asa unul langa altul fara sa facem dragoste
sa ne povestim din copilarie
sa recuperam ce nu am stiut unul despre altul
ce nu am vazut
uite asa spuneai fara pretentii fara complicatii

m-am trezit ca dintr-un cosmar
eu eram in tine tu in mine
ti-am spus in acest timp exista o cale
tu ai si pornit
ti-am spus ai gresit
imi pare rau ai raspuns
te iert
ti-am mai spus am gresit
iarta-ma
nu te voi ierta niciodata
mi-ai raspuns
tu nu aveai voie sa gresesti
am crezut ca era de la sine inteles

m-am trezit ca dintr-un cosmar
tu imi aratai inelul cel nou
te uitai la el in lumina
cu stanga deschideai geamurile
toate geamurile casei
larg
parea cel vechi poate ceva mai lustruit
mi-ai jurat ca abia l-ai cumparat
nu momentul ma interesa
nu juramantul
pretul da
l-ai pus pe deget nu m-ai lasat sa-l ating
ai asezat pe marginea mesei cutiuta de carton aurit ai ridicat capacul
si mi-ai spus am obosit intra si dormi ai avut dreptate
numai moartea e vesnica

(09.04.2005)

*

2) francisc - 2006-05-13 07:53:42

Mamei

Urcă movila craniilor umane
și contemplă nuditatea
primordială
și vezi
care răufăcător
care binefăcător
țipă mai tare
la Timp.

Ascultă, omule,
nunta cuvintelor, roată, -
această tainică arcă maternă -
și vezi
care mâini de copil,
scrijelind,
îți caută
Fața.

februarie 2005

*

3) Sapphire - 2006-05-13 08:50:35

Împărtășirea cu celălalt

Niciodată nu scriem doar pentru noi înșine. Când cea mai ascunsă dorință, durere sau bucurie, cum ar fi, se așterne pe hârtie, ne-am făcut un părtaș. Există cineva pe care, conștient sau inconștient, l-am lăsa sau ni l-am dori să citească. Să știe.
Uneori îmi pare că toate cuvintele, cu excepția unuia singur, au murit. Astăzi, el este durere. În altă seară, este iubire. Alteori, lacrimă. A fost și moarte. Să-mi fie Doamne în fiecare zi.
Te-ai gândit cât de ușor ar fi dacă, în loc de a scrie, ne-am îndrepta încet spre ușa acelui prieten, spre brațele acelei iubite, și am spune în puține cuvinte moartea din suflet, disprețul ce ne macină, ura, durerea, patima, și ne-am așterne singurătatea? Dar cum să mai înfrunți și demonii celuilalt? Și cât de cumplit dacă am bătut la ușă și a rămas închisă. Sau, mai rău decât atât, s-a deschis, brațele ne-au primit, am fost ascultați, am fost și înțeleși! Ce ne mai rămâne, căci demonii aduși la lumina zilei par mici și caraghioși, chiar nouă ni se face parcă rușine…
Asa că tăcem. Nu facem nici un drum, nu batem la nici o ușă, nu ne odihnim în brațele nimănui. Ne iubim temerile, le creștem și le hrănim, nu vrem să rămânem mai săraci cu o frământare. Hârtia este o promisiune care este mai bine, uneori, să rămână doar atât. (nov. 2004)

*

4) Ela - 2006-05-13 11:29:01

Cai negri, însetați
(jurnal)

(2006-01-30)

dimineața nu pot respira amplu, am sentimentul că îmi fug sori cu plete albastre prin piele și îmi închid porii, amețindu-mă până la alunecări în abis.

aș vrea să mă trezesc ca după un dans acvatic, să devin lucidă și neînchipuit de vie, câteva minute doar, atât cât să pot uita amprenta celor duși, amprenta lor aici, înăuntrul meu.

pot spune în fiecare secundă cine a trecut prin viața mea și nu mai este. cine a atins cerul și nu s-a mai întors decât pentru a mă trezi din somnul meu verde.

mi se întâmplă prea des să aud caii morții în galop, să mă asurzească nechezatul lor plin de fericirea că au mai prins un suflu pentru celălalt tărâm.

nu știu niciodată dacă stau în echilibru fără șa, știu doar că pot struni cu eleganță un singur roib. Domnul însă mi-a lăsat o întreagă herghelie în grijă.

iar eu mă las noaptea într-o insomnie oranj să pot adăpa caii din lacurile vieții mele.

nici măcar nu mai pot plânge la îngropări. am lacrimile cumva legate de când mama a rămas suspendată între mine și iarba Domnului.

*

5) Oriana - 2006-05-13 18:43:31

tata

cosorul timpului
i-a decupat vioara din piept
și-a îngropat-o adânc în humă

de atunci

dorul hemoragic
lovește strunele deconectate
și
tăcerea toarnă munți de sare
peste inima dezvelită

dintr-o dată mai verde
iarba de-acasă foșnește doină
și îmi cuprinde glezna în pumni

de atunci

*

6) Imparateasa - 2006-05-14 01:13:29

Luni

(2006-02-05)

suprafața mea inutilă era în siguranță
deși o pedeapsă creierului meu neîmblânzit
îți spuneam amorurile noastre sunt jalnice
un mod de a ne minți că existăm cu adevărat apoi
după ce m-am convins de asta
luni
am murit pe bulevardul m. kogălniceau și singurul om
care era acolo singurul pe care îl ținusem în brațe
până atunci a sărit să mă înmormânteze
în pântecul oval al poeziilor scrise
insomniile tâșneau din mine ca niște elastice
luau cu ele bucăți de carne putrezită
muzica se scurgea pe asfaltul rece ca o silabă
învechită acasă
mama de abia începuse să fie mândră de mine
de ochii mei gri deraiați ca trenul spre bv
unde ninsese puțin ultima dată
luni
a plecat și tăcerea mea ca un copil
tăcerea dureroasă confuză
avea solzi de pește și gust de răni infectate
din genunchii lui dumnezeu
și am știut luni am simțit că la gunoi
nu se mai poate arunca niciodată
nimic

*

7) Profetul - 2006-05-14 01:56:27

povestea florilor de mireasă

(2005-05-12)

în partea de apus a clădirii ușile erau din lemn negru roșcat
zăvorau liniștea netulburată a miilor de zile și nopți
nimeni nu a înțeles cum au înflorit în mai către seară
flori mari albe ca de mireasă curgeau peste mînere
peste balamalele grele și reci de bronz și aramă
se deschideau surprinse privind copilăros încăperile
explorau cotloane ascunse cu o nevinovăție imperturbabilă
pînă cînd totul a devenit atît de alb încît îți lăcrimau ochii
greutatea lor încovoia podelele pereții grinzile
aerul se transformase într-un fel de frumusețe irespirabilă

în partea de răsărit a cladirii erau panopliile și astrolabul
săbiile din oțel de toledo și armurile cavalerilor templieri
acolo pînă și nimicul avea un loc bine stabilit în coduri enigmatice
întunericul alterna cu lumina în cumpăna perfectă a timpului
fără resentimente fără reproșuri fără regrete pe care să le poată auzi cineva
la început a fost doar parfumul strecurat ca un duh al nopții
prin încheieturile podelelor prin crăpăturile zidurilor
vicleană promisiune a unei lumi în care speri să nu poți muri
tulburătoare mîngîiere înfiorînd borangicul ascuns în dosul platoșei
cînd mîna îmbrăcată în fier încleștează boldul negru al morții

lama rece a spadei a cazut involuntar fără vreo explicație plauzibilă
peste trupul șerpuitor al miilor de flori de mireasă a țîșnit roșu
apoi mereu fără milă fără odihnă fără dragoste de dumnezeu
a despicat a tăiat a sfîșiat a săpat a smuls din rădăcini totul
pînă la capăt pînă dincolo de durere

*

8) hecatonhir - 2006-05-14 11:24:19

flori pentru amândoi

azi am să v-adorm cât mai ține lujerul cât mai
trece prin mine
plecând spre o ramă umedă
a unui alt tablou
cât nu mai cad în genunchi în cer

mâinile încleștate una sub alta
legănându-se deasupra capului meu în creștere
stând în zăpada care ia tot
vă-nghite unul după altul
apoi fețele vocea
cuvintele în cele din urmă

e bine aproape de moarte florile astea
le-am luat în drum spre voi
de-aproape
și nu cer nimic decât să mă țineți
lângă voi o vreme
nemișcat

vă urăsc fericirea aceasta
de-a vă schimba viața
nu vă treziți nu mai e nevoie
florile vi le las
lângă acest blestem al regăsirii

februarie 1997

*

9) Alexis - 2006-05-15 03:59:44

Fragment dintr-un vis narcisist

Cred că aș putea iubi un zeu. Ar fi mai înalt decât mine și m-ar provoca să fiu mereu altfel, mereu din ce în ce mai înaltă, până când aș ajunge mai înaltă ca el.
Și atunci nu l-aș mai iubi.
Atunci, după ce-l voi fi întrecut, voi fi în căutarea zeului celui pe care l-am aruncat la gunoi, un zeu și mai înalt, care privește întotdeauna în sus, și niciodată în jos, la mine.
Eu îl voi face să privească în jos.
Și când va privi în jos eu voi fugi. Va trebui să își rotească privirea. Doar așa mă va găsi, privind în jurul lui, la lumea înconjurătoare, căzând la picioarele ei, la picioarele mele.
Am greșit.
Nu cred că aș putea iubi un zeu. Dar aș putea sa îl calc sub tălpile mele, și atunci aș face mai mult decât să îl iubesc.
L-aș ridica deasupra mea. (noiembrie 2003)

*

10) Younger Sister - 2006-05-15 05:15:10

Locul de la masă

Aniversarea

A rămas un loc liber la masă,
un loc gol; de-acolo pleacă tăcerea
întrebîndu-l pe fiecare din casă
nu ești tu?

În odaia plină de oaspeți
un copil tot caută ceva,
ceva ce-a pierdut; un gînd zace-n flori
dar ele nu vor sau nu pot să-i vorbească
și el plînge neștiind ce-a pierdut

A mai crescut între timp
a învățat că lumea caută de multe ori
să îți ia acel ceva la care ții tu cel mai mult,
a reușit s-o înfrunte și luptînd
s-o oblige să-i dea înapoi tot ce i-a luat

dar nu poate nicicum să găsească
tăcerea celui plecat de la masă
și eu, nu pot să-l fac să vorbească
pe-acest copil sălbatic și mut.
(publicată pe acest site la 12.05.2006, 23.08.06).

*

11) cailean - 2006-05-15 05:46:17

Să uit

Aș vrea să uit c-am murit,
aș vrea să uit
că nu mă mai doare nimic,
doar înserarea uneori
o mai simt
cum îmi nimicește
cărările.

Predeal, 2001.

*

12) alma - 2006-05-15 06:29:49

"22 ianuarie 2002, ora 23

Sunt așa cum sunt și mă gândeam că scriu aici pentru că poate undeva în subconștientul meu știu că nu va mai rămâne altceva după mine: nici râsul, nici mișcarea mea dintr-un loc în altul, nici iubirile, nici copilul meu nenăscut, nici privirea sau zâmbetul și nici vreo vorbă bună. N-am știut cum să las nimic din toate acestea - câte se lasă aici. N-am știut să risc. Poate n-am știut decât să aștept, să treacă o zi, apoi altă zi. De fiecare dată îmi spun, clipa contează. Eu, cumva, sunt în afara clipei. V-am privit pe toți cum vă mișcați, încoace și-ncolo. Nu vreau să mor pentru că sunt prea curioasă de ce se va petrece. O curiozitate din afara lumii. Eu sunt naratorul, povestitorul. Trăiesc în sensul propriu al verbului numai la extreme: ori static, ori în alertă maximă. Tot ce este în acest interval este atât de monoton încât mă plictisește, nu pot simți clipa. Și-atunci aleg să am lumea mea, în care nu este nimeni, în care uneori nici eu nu sunt și unde nimeni nu bate la ușă."

*

13) Danutza - 2006-05-15 10:34:57

Abandon

Cristale de abientin, ca lacrimi, pe scoarță se preling,
Făcând slalom printre lucruri abiotice, dar verzi.

Copilul abject al unei dame cu picioarele drepte
Și-a făcut abonament la o revistă pentru copii handicapați;
Folosind un abrazor pe post de netezitor al gândurilor,
El rașchetează abuziv printre sentimente,
Abrutizându-se molcom, fără să știe ce face.

Pierdut în abandon, copilul devine matur,
Capabil de abstinența permanentă a sufletului,
Folosindu-se de cuvinte abstracte în locul celor simple
Și, până la urmă, cade în ambiguitatea nocturnă.
El are din abundență lacrimi, dar și le păstrează.

Cerul e absurd cu imensitatea lui apogeică;
În jur, atmosfera divulgă aburii ascunși.

*

14) Cristina - 2006-05-15 13:03:06

* * *

Si daca imi dai in dar aceasta bucata de paine crezi ca am sa duc si am sa ingenunchez in fata altarului si am sa spun multumesc doamne pentru asemenea prieteni care nu ma lasa la nevoie care ma ajuta si ma indoapa cu grija si ma cheama in apartamentul lor cu gandaci si patru camere dintre care nici una mobilata ca sa-mi spuna ca lumea nu va fi niciodata mai buna ca universul acesta este spatiu inchis in care noi ne lingem ranile ne aruncam de la geam si prindem in palme sticlele sparte si daca te intorci tarziu de la propria inmormantare si acasa prietenii se bucura ca esti de-al lor si esti din nou burlac dand sut facultatii si iti amintesti scena atat de bine acolo unde preotul spunea ca sunt condamnata sa ma reincarnez din nou in anul doi la l.c. si ca dumnezeu are nevoie in cer de ingeri care sa vorbeasca italiana si daca astept chinuind picioarele sa stea drepte si sa se roage pentru mantuirea trupului pe care il poarta sa mearga undeva in eternitatea sa dea de mormantul lui ion creanga si sa-i spuna bai prostule azi literatura a pierdut cu doi la zero in favoarea lui m. i. iar meciul steaua rapid s-a terminat cu 1 la 1 dupa care sa-l lasi sa digere amintirile iar tu sa te intorci si sa cresti in propriii tai ochi si daca privesti atent masca aceasta pe care o purtase tata cand era mic si cersea pe strada banutii pentru o lampa de masa iar mama cersea ca sa-si cumpere carti asa ca ei cerseau impreuna ca sa poata uni lampa cu cartile si sa iasa ceva cu care sa se mandreasca si calculele lor au dat gres fiindca am iesit eu cu laptopul in spate si acum ei plang ca dumnezeu nu le-a multumit pentru toata osanda si nici la inmormantare nu au fost iar in reincarnare ei nu cred asa ca am pierdut legatura de suflet si fiindca sufletul a ramas acolo la ei (cerseste in locul lor) eu bantui pentru a-l gasi si daca imi va ramane numai acea bucata de paine primita eu am sa cred ca am totul.