MOTTO: „ Oriunde am ajunge , în jurul nostru va fi întotdeauna liber și însorit !” ( Friedrich Nietzche – Știința voioasă )

Universul ne sugrumă. Orice lucru arde de dorința de a ne strânge de gât. Până și cerul, nu se arată decât ca să ne sufoce. Soarele apune și răsare numai cu gândul gâtuirii. Doar trupul glorifică trecerea timpului. Bătăile inimii sunt gata de apoplexie.
După moarte nu mi-aș dori decât să ne inunde cu indiferență vechea lumină a copilăriei. Să simt regretul inocenței cu fiece durere născută din libertatea singurătății. Să râd, să plâng și să văd apoi că diferența dintre ele nu definește decât evoluția sinelui în raport cu eul, sau a conștiinței față de inconștient.
A fi singur în fața propriilor idei, a te corcoli în jurul unui zbucium interior, suferind de neputința comunicării cu ceilalți, dar mai ales eșuând în orice tip de comuniune, iată portretul minimal al împustiitului. Dorința de pustiu, de a te pierde în întunericul pădurii sau în neumblatele văgăuni ale pământului e chiar impulsul metafizic către nedăinuire. Deși îți dai seama că nu sentimentul părăsirii te soarbe de sub poala neantului, ci îngâmfarea ta de a te îndoi de ceea ce nu e în tine, de ceea ce există în afara eului (extrasinele), tu, totuși, în stupefacția propriei conștiințe iubești cu negrăită voluptate singurătatea.
Singurătatea, de altfel, ți-o impui; ea nu se creează natural în sensul părăsirii ființei originale. Însingurarea e mai degrabă un efect al eșecului autodeterminării.
A fi singur nu e o condiție ontologică, ci mai degrabă e de natură comprehensivă. A fi singur înseamnă de fapt a fi conștient că ești singur. Omul singur este daseinul solitudinii; iluzia unicității, „par excelance”.
Ca maladie a autodeterminării, singurătatea poate izvorî și dintr-un grav complex al nedefinirii. Conștient de neputința omului de a se defini, de a-și potențializa datul în funcție de evoluția (fie ea determinată sau nu) firească a ființării, de complexul prăbușirii în propria revoltă, omul singur, totuși, nu poate niciodată accepta marea solitudine fără să nu fi experimentat gratitudinea întâlnirii cu celălalt sau mai corect cu bunăvoința simplei existențe a Celuilalt, de a colabora cu voința sau încăpățânarea însinguratului.
Există totuși și un alt tip de singurătate, diferită de cea analizată din punct de vedere psihosocial, ca efect al mediului asupra introvertitului cu supraconștiința mereu erodată de Sine, sau care se retrage foarte ușor în fața unei deplasări cât de mici de realitate, corespondent al omniprezentului ecou al Eu-lui.
Singurătatea de care pustnicii și sfinții vorbesc cu o mare ardoare, calificând-o drept una din marile calități ale omului cu adevărat spiritual, o singurătate îmbrăcată cu o puternică încărcătură simbolică în jurul căreia se nasc minunile sau misterele transformării nu numai a spiritului ci și a naturii pur vizibile, este, de fapt, fondul ontologic de posibilitate a experienței mistice. Mediul natural în care are loc nașterea extazului sau a iluminării mistice nu este decât singurătatea.
Dacă putem vorbi despre o estetică a solitudinii, atunci starea de iluminare, de însingurare în sensul părăsirii lumii prin acceptarea unei comuniuni indirecte cu Celălalt prin intermediul comunicării cu Divinitatea (divinitatea devenind astfel liant al comuniunii adevărate, dinamice din punct de vedere spiritual) nu este decât rafinamentul sublim și totodată tulburător al rugăciunii.

De ce este necesar ca pentru a atinge comuniunea supremă cu ceilalți si totodată cu sine, trebuie să se facă în mod paradoxal prin însingurarea mistică fie în divinitate, fie în Marele Tot sau Marele Nimic în care regăsim, de fapt intuitiv, esența dăinuirii. Prin rugăciune se realizează Marea comuniune universală (perihoreza), în care Subiectul rugător se milostivește în primul rând pentru Celălalt, apoi pentru Sine.
În acest tip de singurătate mistică pulsează, de fapt cea mai adâncă harismă a comuniunii. Prin meditație, afecțiunea către Celălalt trebuie canalizată din exterior către interior, Celălalt trebuie văzut ca un „Tu” prin depășirea revoltei de excluziune. Revolta de excluziune, ca stare a neacceptării, a respingerii ideii de existență a Celuilalt trebuie depășită prin însingurare metodică. Prin însingurarea metodică, asemenea îndoielii metodice, trebuie în chip necesar să se realizeze o continuă comprehensiune a Celuilalt, ca o alternativă mereu mai bună la soluționarea complexului solitudinii, văzut ca un grav moment patologic.
Putem însă aminti și de un alt tip de singurătate, nerecunoscut însă de conștiință, tocmai din cauza caracterului ei de aparent distrugător al Ființei. Aș numi-o din considerente nu numai estetice singurătate urâtă sau hâdă. Asta nu pentru că ar fi o singurătate izvorâtă dintr-un neajuns fiziologic, o însingurare determinată de neputințele trupești, fizionomice, ci pentru că, opusă singurătății mistice, este o singurătate ce dezvăluie pe om în pura sa nimicnicie. Revelarea nimicniciei, descoperirea în fața celuilalt a golului de Ființă, a vacuității interioare. Această vacuitate se produce odată cu trecerea gloriei lumești. „Sic transit gloria mundi”, iată marele adevăr despre Dasein. Ciudat este că, tocmai mizeria existenței realizează incluziunea perfectă în mundan. Compromisul singurătății urâte se realizează prin dorință incisivă de a fi altfel decât Ceilalți, de a te crede singurul inovator în evoluția societății, de a anula istoria și a pune în față propria-ți mizerie, ca un mare tributar al virginității.
Am vorbit despre singurătate ca fiind un mediu propice comuniunii mistice. Dar ea mai poate fi, la fel de bine, și mediul perfect de proiectare a libertății. Alegerea unui anumit lucru sau eveniment în sfera largă a singurătății, dacă este una nechibzuită, neînsoțită de puterea comprehensivă asupra voinței poate evolua în forme extrem de complicate din punct de vedere existențial. Libertatea însă se simte la ea acasă mai ales în cuprinsul singurătății. Singurătate ce ne obligă să acționăm în mod liber, în imensa vacuitate a Eului. Cuprinși pe vecie în sferele singularității, libertatea pare a fi un mare act de sabotaj steril a realității, o falsificare nepermisă a jocului de-a existența. Condamnat la starea continuă a necomunicării, la evenimentul perfid al individualității, la crunta conștientizare a desființării; monotonia sublimă a fiinduluide-aiurea, strivit între anularea potenței și efectul actului nerostuit (potență și actualizare a potenței) mă simt a fi o fabrică de vid ce așteaptă-n vânt verdictul lămuririi, un ultim neant în Marea prăbușire. Atâta timp cât lucrul zilei aleargă voios. Atâta timp cât lucrul zilei aleargă voios cu ștreangul după tine, libertatea de a nu participa la comedia luminii trebuie să te fericească enorm. Câtă fericire ne-a dat Dumnezeu prin libertatea de a nu participa la faptul zilei! Să ai permis pe viață la spectacolul solar, dar tu să trăiești întunericul, să nu dorești nici măcar gratuitatea pipăitului. Intuiția să fie mereu o intenție anulată.
În singurătate sunt perfect liber de ceilalți. Pentru celălalt, de fapt, nici nu contez; singurătatea mea e un prilej unic de lărgire a comuniunii celuilalt. Atât timp cât sunt singur, cât îmi păstrez calitatea de necunoscut, anonimatul meu are mereu șansa comuniunii. Singurătatea e o potență a lărgirii sferei unei comunități. Un om singur, printr-o posibilă ieșire din sine, din sfera individualității crescânde poate contribui enorm la consolidarea unității.

Unitatea creată prin exercitarea umanității trebuie să ajute la depășirea singurătății profunde, a acelei singurătăți ce trezește dorința descompunerii.
Închipuiți-vă o particulă conștientă într-un spațiu infinit, gol, rece și întunecat. Senzația pe care ar trăi-o particula cu pricina ar fi, desigur, teama, spaima izvorâtă din conștientizarea singurătății. Fiind o particulă, conform principiului incertitudinii, libertatea noastră de mișcare ar presupune nașterea unei alte spaime: recunoașterea nerostuirii.
Ne vom putea mișca fie haotic, fie ordonat, dar fără un scop anume, fără un reper ontologic, fără un criteriu valoric precis. Ceea ce vom constata prin acea cheiță a existenței care suntem noi, „particula conștientă”, atomul cugetător este domnia lipsei de sens.
Astfel, în interiorul nostru, în efortul suprem de pătrundere în interiorul conștiinței elementare se va crea un colaps cosmologic, Sinele conștiinței elementare va suferi un Big Crunch, transformându-se într-o imensă gaură neagră. Să pierzi pe celălalt prin prăbușirea în tine însuți, în Neantul interior, iată un apocaliptic mecanism al sociofobiei, întruchipat prin însingurare. Însingurarea se naște din frica nelămurită de celălalt. Din grava maladie a neîncrederii, sau din foarte scăzută încredere în forța interioară. Din frica ascendentă că nu vei fi crezut sau, mai rău, că nu vei fi acceptat de celălalt. Din permanenta conștiință a faptului că ești o piedică în calea ascensiunii celuilalt. Sau invers: de a vedea în cel de lângă tine un constant impas al evoluției tale existențiale. De a te separa social de restul, tocmai pentru a-ți putea construi în perfectă libertate propria iluzie a rostuirii. De a-ți crea singur un rost în absolută independență de exterior. Deoarece însingurarea are adesea drept cauză teama continuă de a eșua în planul propriei rostuiri. Un grav complex de inferioritate psiho-socială se naște atunci când oprești exteriorizarea sentimentelor față de celălalt. Ajunși aici, vedem bine cum se naște în noi acea tristețe nedefinită, acel dor nedeterminat de a fi cu cineva, de a împărtăși puțin din neînceputul Eu, din necunoscutul Sine.
Câteodată, nivelul sentimentului singurătății este atât de înalt încât trimite gîndul spre analogii cosmice. Singurătatea cosmică și neacceptarea în existență, iată dimensiunea sinistră a unei însingurări din ce în ce mai apăsătoare. În mijlocul adolescenței credeam cu putere în singurătate, îmi afișam în sine valorile solitudinii ca pe niște sacramente eliberatoare, însă ajuns astăzi față în față cu solitudinea, trăind si simțind vuietul neîmplinirii, îmi dau seama cât de inutil sunt. Singurătatea mi-a descoperit inutilitatea, mi-a dăruit cu viclenie conștiința solitudinii și a inutilității. Chipurile cu care mă-ntâlnesc zi de zi îmi par și ele niște inutilități foșnitoare. Deși tinerețea debordează de viață, trupurile lâncezesc într-o zbenguială frenetică, obositor de plictisitoare. În calitate de trecători, de piese absolut necesare în dinamica zilei, de factori esențiali în procesul evolutiv al vieții, noi oamenii, cu entuziasmele noastre agresive nu suntem decât simpli observatori. Însă observatorismului nostru exterior îi corespunde o altă calitate ce ține de statul profund al individualității: singurătatea, atitudinea solitudinală ce provoacă mereu un extaz al non-acțiunii, dorința noastră manifestându-se doar în interior, ea suferă o claustrare permanentă, toată implozia organică manifestându-se printr-un dureros extaz al nefacerii; mai bine spus un extaz al neputinței de a înfăptui, de a face ceea ce dorința cere cu nebună lăcomie. Aici însă dorința este inocentă, o simpla manifestare a expresiei sincere de a trăi. Dorința, oricât de mare ar fi, nu este decât o celebrare a vitalității. Problema apare însă atunci când, din cauza condiției observatoriste, dorința se înăbușe în individ.

Da, știu; încă puțin și ne paște pe toți pustnicia cetății. Din cauza luptei necugetate pentru supremație, necontenita frenezie a dominațiunii ajungem să nu ne mai suportăm nici măcar pe stradă. Tînărul bogat nu încape de tînărul sărac, fata frumoasă de cea urâtă și invers, studentul de ne-student, bătrânii de tineri, fata de băiat, absolut oricine săvârșește orice doar pentru a-și astâmpăra măcar pentru câteva minute prezența în lume, pentru a-și manifesta iluzia orgoliului. Cu cât autorecunoașterea, autosuficiența și în ultimă instanță prostia ințeleasă ca lipsă a înțelepciunii, devin tot mai mult clișee ale timpului prezent, cu atât ele aduc mai aproape forma amintită de pustnicie a cetății.
Marea deziluzie va fi însă atunci când fiecare ins va simți sub impulsul singurătății conștiința nestăvilită a inutilității. Ce eșec colosal ar fi pentru spiritul uman să descopere că punctul final al evoluției sale ar fi redescoperirea marii inutilități! Ce tragic eșec ar fi pentru noi să descoperim la final că toată evoluția spiritului nostru nu a folosit decit la descoperirea marii inutilități e existenței noastre. Desigur, istoria este plină de profeți ai inutilității: catastrofismul,pesimismul, escatologismul sunt caracteristicile principale ale modalităților de prezentare artistică a realității. Stilul acesta, să-i spunem distructiv va genera însă o problemă mult mai serioasă, cu adevărat importantă pentru reevaluarea conștiinței umane. Prin ce fel de rațiune va putea omenirea să depășească această conștiință a inutilității? Să reglementeze noile cerințe ale utilitarismului, să analizeze valorile unei noi libertăți mai izbitoare: libertatea omului singur, a individului solitudinal, fără aderare. Acest tip de individ creează o nouă clasă socială: cea a consumatorilor observatori și solitari. Acesta poate fi ușor manipulat, ușor integrat în regulile noului joc al istoriei, care, datorită conștiinței lui specifice, a inutilității, va admite fără probleme noua conformitate socială și noua politică a lumii.
Înainte de a atinge stadiul tehnocrației informaționale se credea că noua lume a informației și comunicației de care vom dispune ne va duce treptat la eradicarea singurătății și rezolvarea problemelor în planul comunicării inter-umane. În această lume a informației și comunicației ne surprinde numărului mare de divorțuri, a conflictelor inter-individuale, în ultimă instanță rata din ce în ce mai crescuta a însingurării.
Dar este, oare, singurătatea atât de apăsătoare? Depășește oare tânărul impasul acesta dureros de a merge înainte de unul singur în nebunia istoriei?
Poate că singurătatea ne va ajuta să ne vedem așa cum suntem în realitate, neputincioși în fața temerilor de tot felul.

Ne temem de singurătate tocmai din cauza refuzului de a ne apropia de „apeoapele”.Aproapele presupune, uneori involuntar, ca noi să devenim complici permanenți la scenariile efectului de spectacol. Ca actori pasivi ai acestui mare spectacol al lucrurilor senzaționale, spectacolul evenimentelor tulburătoare în sinea lor, dar familiare modului nostru de percepere a lumii nu facem decât să ne împietrim în noi înșine, să ne afundăm în jocul existenței, în propria-ne singurătate.
Cum dar să depășim marele impas al singurătății dacă nu ne împărtășim unii altora singurătatea? Tocmai singurătatea însăși ar trebui să fie soluția pentru depășirea solitudinii. Prin mărturisirea modului în care ne trăim singurătatea, ca o cruce existențială, ca pe o „tristețe metafizică”,manifestată la nivel comun și individual, mărturisirea singurătății trebuie să ne fie stimulentul solidarității umane. Solidaritatea noastră trebuie construită pe sinceritate.
Iar aceste mistere ale interiorului nici nu sunt necesare în evoluția conștiinței, nu sunt drepturi naturale în sens sui-generis al firii individului și țin de accidentalitatea situațiilor de care noi înșine suntem răspunzători.

Conștiința finitudinii.

Putem să ne eliberăm de conștiința finitudinii? Sau în ce măsură este justificată în sine eliberarea? Cum, cînd și de unde apare această atitudine fundamental negativă: frica substanțială față de fenomenul finitudinii? Putem vorbi de o fenomenologie a finitudinii?
Intenția sinelui față de starea fenomenală a finitudinii se dezvoltă ca o reacție reflexivă, interiorizantă și se termină radical cu analiza procesului de instalare în spirit a vacuității. Astfel, conștiința este văzută ca reflecție grav accentuată asupra invalidității ontologice a datului sau a instabilității viziunii creaționiste, a unui proces de fabricație succesiva a ființei în sine, mereu impulsionată de imperativul inițial transcendent al unei voințe impersonale, parțial comprehensivă
Trebuie amintit: Universul de desfășurare și totodată punctul de generare al acestei sociologii negative asumate libertății Ființei este existența întru singurătate. Acest context spațial al existenței în desfășurare este perceput sub semnul unei continue aversiuni a Celuilalt, un spațiu sobru, al conștiințelor paralele. Dacă singurătatea ca stigmat al societății, devine în timp un aspect fundamental al conștiinței, o stare naturală a sinelui în ciuda diversității ontice, Finitudinea apare ca o întunecare a conștiinței în contextul desacralizat al individualității. Singurătatea, ca o boală a neintegrării, o neutralitate feroce, murdară a conștiinței, datorată acelei degradări a dualității complementare, postulate sub forma unei simple constatări asupra firescului Ființei: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (Fac. 1;26) „Și a zis Domnul Dumnezeu: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el» (Fac 2;18).
Această constatare este, de fapt, o confirmare a necesității dualului. Nu este aceasta o justificare a dialecticii, a logicii contradictoriului, a dogmatizării? La ce bun această dogmă a dualului dacă victoria se va dovedi a fi a conștiinței finitudinii, a individualității și a sentimentului implacabil al singurătății.
Apariția, în urma evoluției creatoare, a cestui individ singur ( a însinguratului), nu dovedește oare că lumea este doar un laborator al divinității? Unde Dumnezeu, în calitate de Mare creator al Ființei, experimentează nestingherit mîntuirea. Iar noi, în calitate de fii ai lui, nu suntem decît niște subiecți necesari planului Său experimental de mîntuire a Ființei. Nevoia de mîntuire a Ființei rezultînd logic dintr-un regres imprevizibil al ființării, revelat nouă acum prin această conștiință a finitudinii. Atunci, ne punem subit întrebarea: ar fi putut oare, un rezultat pozitiv al experimentului mîntuirii să fie doar soluție alternativă la regresul Ființei?
Dacă regresul a fost un fapt inevitabil încă de la începutul ființării în sine; dacă finitudinea a apărut odată cu Realul, cu sensibilul, atunci eliberarea de povara unei asemenea conștiințe trebuie să ne apară ca o mîntuire.
Indiferența în fața inutilității, atitudinea de neconsiderare a iluzoriului, refularea forțată a complexului efemerității, toată această artificială încredere în mecanismul materialității mai degrabă încurajează și accentuează inevitabilul „regres”.
Ulterior, acest regres a fost confundat cu trecerea tulburătoare a timpului. Însă nu un timp văzut, cu trecere violentă, stigmatizînd materia, ci ca proces neobosit de măcinare a plinătății existențiale. Înlocuibilul fiind soluția aleatorie a însăși mecanismului schimbării materiei, forțele implicate în procesul evoluției transformindu-se și ele calitativ și cantitativ în funcție de direcțiile evoluției. Teama deregres apare tocmai împreună cu frica acestei posibile stagnări a înlocuibilului. După utilizarea tuturor înlocuitprilor și înlocuibililor, atît naturali cît și artificiali ai existenșialului începe brutal criza propriu-zisă a conștiințelor. Finalitatea ființării, practic imposibilă, capătă în mod paradoxal sens.

Nu ne putem, desigur, închipui care ar fi capătul deplasării, acel punct terminus al existenței. Moartea Universului, intrarea în acel inimaginabil absolut al neantului ar fi o victorie nedemnă a dezordinii asupra voinței, conștiința dovedindu-se mult prea inutilă. Eul o infinitate. Atunci paradigma controversată și mult comentată de filozofi, în special de cei moderni (ex. Pascal, Descartes) a sufletului-univers încă nu și-a găsit presupusa soluție. Buclucașei întrebări: „Este sufletul mai important decît însuși universul?” i s-a dat un răspuns timid, însă și acesta închis sub carapacea unei false prejudecăți: Partea nu trebuie să includă întregul. Mai precis partea este substanțial inferioară, subordonată întregului. Însă greșeala nu a fost din punctul de vedere al logicității argumentului, ci în faptul neacceptării unei individualizări a părții față de întreg. Partea s-a putut concepe doar în strînsă legătură cu întregul, în relație rațională și suficientă, strict analitic, logică, supusă doar cerinței limbajului și nu realității ontologice. Așa că, intuitiv, risc o reformulare a întrebării. Are conștiința individuală o putere axiologică, de superioritate hermeneutică a Sinelui? Cu alte cuvinte, există un plan de semnificație a Eu-lui față de univers,de imensitatea incomprehensibilă a Cosmosului exterior. Pierderea sufletului s-ar părea că implică instantaneu un cutremur profund al Universului, o zguduire din temelii a Cosmosului, însă eventualitatea unui declin sau regres al lumii sensibile ar lăsa sufletul indiferent. Ba mai mult, indiferența fundamentală a Eu-lui ar contribui la regresul ontologic. Reflecția de sine a sufletului, autoanaliza spirituală fiind doar un prilej al voinței eului de a se autoforma. Indiferența ar fi justificată de necesitatea conservării individualității conștiinței în contextul creșterii diversității ontice. Este un drept natural al conștiinței de sine de a ființa în lumea datului. Însă, întrucît ființarea presupune și coexistență, adică corelarea permanentă între entități, imperativul conservării conștiinței de sine trebuie să răspundă și interesului conservării conștiinței celuilalt.
Astfel apariția conștiinței de sine în urma revelării amintitului regres ontologic inițial se va transforma în durată (în sens bergsonian), adică în continuitatea indivizibilă a ființării în sine, în neacceptata și frustranta conștiință a finitudinii.
Totuși, acestei conștiințe a finitudinii îi atribuim din start un rol pozitiv în însuși procesul ființării, Conștiința finitudinii este un act de adîncă acceptare a realității în toată contradicția acesteia. Conștiința finitudinii trebuie, și acest trebuie capătă rezonanța imperativului de tip kantian, să echilibreze aparentul conflict între Eu și Univers; între Sine și Celălalt, între realitatea interioară și cea exterioară. Un echilibru ce nu trebuie deloc confundat cu un succes al compromisului, ci mai degrabă un echilibru ce ține de echitatea în sine a Ființei. Un act de respect al existării și de reverberație în fața dinamicii contradictoriului, ca aspect al acestei exceptări. Acceptarea conștiinței finitudinii implică anularea acelui tremur al vacuității și acceptarea datului în sine a conștiinței supreme postulată ca aparținînd unui Creator cu voință creatoare și care a dat într-un mod aparent aleatoriu impulsul miraculos al evoluției creatoare.
Așadar conștiința finitudinii este actul de smerenie în fața ființării,însă nu o smerenie prin care Eu-l își semnează implacabil inactivitatea, ci își aprobă participarea la ființă alături de Celălalt și de Univers. Sensul conștiinței finitudinii se adîncește sau scade în funcție de realul progres al ființării înseși. Dacă finalitatea ființării se va dovedi un regres, atunci și conștiința și Eu-l care posedă această conștiință nu vor mai fi nici măcar „finite” (finitudinale), ci vor fi, cu adevărat nimicnicii, adică nu vor fi. Conceptualizarea arealului neavînd nici un sens, cel puțin din punct de vedere gnoseologic (din perspectiva unei așa zise „ontognozii”)

ANGOASA CONȘTIINȚEI NEFERICITE

Patologic, această stare diferențiată a conștiinței, apare desigur, în momentele eșecului și ale decăderii și corespunde unui declin psihic. Acest declin manifestat prin fantasmele neputinței organice din subconștient, inoculează conștiinței o reflecție negativă asupra devenirii individuale. Într-adevăr! Inconștientul nu poate da impuls reflex conștiinței, însă conștiința analizează evenimentele tensionate ce au loc în zona profundă a personalității și le dramatizează excesiv pînă spre obsesia pură a negativismului și a impasului în devenire.
Acest tip de reflexie negativă se adîncește și se dezvoltă părtinitor în contextul singurătății. În acest moment, chiar dacă, prin ipoteză atribuim activităților sufletului un plan de desfășurare normal, în timp, relația dintre lumea senzorială, perceptivă, exterioară și cea imaginată, conceptualizată și analizată intern se tensionează dramatic. Singurătatea poate menține sau agrava acest conflict. Totul tinde astfel spre a fi un inevitabil regres al conștiinței, o deznădăjduită meditație, cu accentul grav al unei maladive melancolii, de multe ori nedefinită. Drumul evolutiv al unei asemenea conștiințe angoasate devine, în fapt o involuție, o decădere din ce în ce mai accentuată în singurătate.
Însă ar trebui să eliminăm prejudecata că această conștiință nefericită ar avea niște cauze interne sau externe. Contextul însingurării sociale și al introspecției tot mai adînci nu pot fi considerate cauza strict necesară și suficientă a angoasei conștiinței nefericite. Ar însemna că admitem greșit existența unui mecanism al decăderii, aplicabil în procesul apariției și evoluțieie acestei patologii care, în realitate, este de natură pur ontică.
Atribuindu-i calificativul „patologic”, e de presupus că o analizăm cu deosebită atenție, asemenea unei manifestări tardive a oricărei alte maladii mentale sau psiho-nevrotice. Însă teama de a nu fi fericit, de a eșua în planul devenirii conștiinței individuale, într-un cuvînt teama propriu-zisă de eșec în finalitatea existenței pare nejustificată, atunci cînd eșecul este văzut ca un element necesar în procesul, el însuși complex, al devenirii întru Sine. Și astfel, devenirea nu mai este devenirea impersonală a ființei, ci o devenire cu real progres evolutiv în ceea ce ființa însăși înseamnă: personalitate, individualitate cu semnificație adâncă, devenirea se transformă în auto-devenire, adică efort continuu de desăvârșire, de împlinire și conștientizare pozitivă a respectivei împliniri. Depășirea limitei de sine, trebuie să fie un real proces de sine-fondare a Ființei, un control decisiv al rațiunii și sensibilității de către voința impersonală a firescului mers spre mai bine, devenită acum voință personală asumată, reanalizată și responsabilizată în permanență. De aceea, angoasa conștiinței nefericite e strâns legată de conștiința perpetuă a responsabilității în devenire. Cele două conștiințe fiind astfel direct proporționale.
Fie înspre sine, rezultând astfel degradarea și îmbolnăvirea conștiinței, fie înspre exterior, printr-un impuls instantaneu de desființare a lucrurilor ca obiecte.
Cu cât orgoliul nostru de a fi „cineva” (ca supremă iluzie), mai mult decât simplul „ceva”, cu atât mai mare devine putința unei căderi radicale în angoasa nefericirii.
Cel sărac cu duhul este împăcat cu sine. Atunci când se află în fața evaluării de sine în fața sentinței referitoare la propriul sens al vieții, totul pare mai suportabil. Indiferent de gravitatea pozitivă sau negativă a sentinței celui „sărac cu duhul” totul este posibil fără nici un fel de cârtire, fără nici un fel de zvâcnire a sângelui împotriva văditei nedreptăți.. Își acceptă destinul cu mulțumire. Mângâierea celor „săraci cu duhul”, adică dojana de sine a celor conștienți de inferioritatea lor vizavi de evoluția lumii este atunci posibilă și fericirea

asemenea. Smeritul își depășește complexul de inferioritate prin însăși acceptarea și asumarea inferiorității, ca aparținându-i în sine. Astfel el se atașează de inferioritate, se complace, ba chiar o consideră o normalitate. Adevărata diferențiere a existențelor personale și conștiente se face abia în „împărăția cerurilor”, undeva unde ierarhia valorilor poate căpăta cu adevărat și pe drept un sens. Un loc și un timp impersonal în care valorile sunt văzute echitabil și cu adevărat ierarhia lor se sprijină pe culmi ale desăvârșirii sau decăderii.
Împărăția Cerurilor este așadar una a valorilor cu adevărat spirituale, în care se poate intra doar prin deținerea brevetului de fericire din lumea aceasta. O bucurie, desigur, a conștiinței și a lumii interioare, răspândită arareori și în exterior în finitudinea materiei. Logic, angoasa conștiinței nefericite apare în momentul pierderii acestui esențial brevet al fericirii.
Încă din antichitate circulă teoria fericirii hedoniste, a plăcerilor imediate ce trebuie satisfăcute în vederea atingerii fericirii propuse. Epicur spunea: „Prin plăcere nu trebuie să înțelegem plăcerea vicioșilor sau desfătările senzuale, ci absența suferinței din corp și a tulburărilor din suflet”.
În modernitate J. St. Mille merge mai departe și susține: „plăcerile simțurilor sunt calitativ inferioare celor ale intelectului, iar cei care posedă capacitatea de a se bucura trebuie să învețe din imperfecțiunea celorlalți”.
Astfel, Epicur ne ajută să înțelegem necesitatea eliberării de angoasa nefericirii, văzută ca o tensiune suferinței din corp și a tulburării din suflet”. Sufeința din corp este, vom vedea, o suferință a creșterii libidonale, sau un exces al impulsului vital, un elan debordant al vitalului iar tulburarea din suflet tensiunea generată în contextul conflictual al Sinelui și Supra-Eului, prin slăbirea puterii de păstrare a echilibrului de către Eu după teoria freudiană a respectivului conflict.
La fel, Mill ne avertizează că atunci când avem orgoliul conștiinței și al rațiunii infiltrat în viață și activ în observarea evoluției acestuia, orgoliul trebuie să distingă și să evalueze concis erorile săvârșite de „ imperfecțiunile celorlalți”. Însă acest orgoliu al conștiinței e mai degrabă un infantilism al intelectului de a crede în superioritatea sa, că poate evita repetarea „imperfecțiunii celorlalți”. În adevăr, imperfecțiunea atacată, reflectă chiar substanța caracterului așa-zis intelectual, intangibil sau incoruptibil. Incoruptibilitatea intelectului în realitate e un mit și de aici apariția angoasei. Asemenea lor și Platon susținea că „fericirea adevărată se dobândește atunci când sunt satisfăcute plăcerile părții mai înalte, raționale a sufletului”.
Immanuel Kant, înțelegând oarecum iluzia intelectului argumentează: „fericirea este un ideal” pentru că niciodată nu vom spune care sunt mijloacele prin care cineva ar atinge-o în mod sigur”.
În plus, fericirea e doar o stare de bucurie a spiritului nostru, de plăcere, de exaltare, liniște, împăcare de sine etc. și depinde de fiecare dintre noi și se realizează prin:
- cunoaștere
- iubire
- credință
Aici angoasa apare tocmai în acea neputință de cunoaștere a mijloacelor prin care atingem fericirea și se adâncește odată cu efortul de a găsi și a pune în acțiune respectivele mijloace.

Dacă, spre exemplu, vom căuta fericirea prin cunoaștere, iubire sau credință, angoasa conștiinței se va manifesta în funcție de însăși relativitatea și finitudinea respectivelor mijloace. Astfel, cunoașterea poate deveni necunoaștere sau iluzie, iubirea - ură sau regret, credința - neîncredere și indeterminare.
Ca stoic iudeu, Eclesiastul considera că „fericirea este realizabilă în viața aceasta, iar a fi fericit înseamnă a te bucura de ceea ce ai.
Asemenea, după Epictet „Omul fericit este acela care trăiește în armonie cu lucrurile sau își acceptă în întregime destinul”
Vedem astfel cum fericirea stoică seamănă cu fericirea creștină a celui „sărac cu duhul”, cu fericirea omului smerit, capabil să accepte aproape orice și oricum. Însă acest lucru se întâmplă doar în momentul unii echilibru real între realitatea universală a lucrurilor și cea interioară a stării sufletești a individului. Odată starea de echilibru ruptă, apare perspectiva angoasei care acționează tocmai înspre refacerea echilibrului.
Dacă privim fericirea ca și Aristotel, ca un „scop în sine”, atunci angoasa dată de neatingerea ei, este eșecul în atingerea „scopului în sine”, sau o deviere de la mersul firesc al lucrurilor; încrederea iluzorie în finitudinea materialității sau chiar a eticității considerate adevărate. Fericirea, de altfel, se vădește în ceea ce înfăptuim, în activitatea noastră rațională prin care rezultă acte de dreptate, curaj, prietenie etc.
Tocmai Blease Pascal a punctat decisiv în demitizarea puterii conștiinței și rațiunii umane: „unii și-au căutat fericirea în autoritate, alții în cercetări științifice, alții în voluptate”, fericirea sau nefericirea rezultând din „războiul rațiunii cu pasiunea, al unei pasiuni conștiente de neputința ei în fața pasiunilor”
Dacă atribuim un sens psihanalitic fericirii, atunci nefericirea se naște în dezechilibrul creat între conștient și subconștient, în bătălia crâncenă pentru Eu ca stabilizator al personalității. Din perspectivă psihologic-cognitivă, nefericirea, ca disconfort psihic și disonanță cognitivă se naște din neadecvarea dintre senzație, percepție, reprezentare pe de o parte și funcțiile creierului și SNC pe de alta. Se instalează în spirit astfel, tensiunea adâncă a haosului izvorâtă substanțial din efortul organizării mentale.
Organizarea stărilor psihice eșuând, scăpând lumea din puterea de percepție e creierului și sporind tensiunea intrapsihică se ajunge la o gravă reflecție a conștiinței asupra neimplinirii. Teama de o posibilă neîmplinire echivalează cu o tensiune retrogradă a destinului.
Și totuși, gradul cel mai avansat al angoasei nefericirii este atins în momentul când i se atribuie acesteia valențe emoționale. Când eșecul neafirmării se produce la nivelul suprasublim al sentimentului vieții. Când sentimentul capătă valoare ontologică pentru conturarea existenței individuale, atunci neâmplinirea ar fi, după cum gândea Cioran în „Amurgul gândurilor”: „nefericirea în dragoste întrece în intensitate cele mai adânci emoții spirituale. Ce e drept, ea n-a clădit niciodată biserici dar a clădit morminte, morminte peste tot.”
De fapt, această neîmplinie în dragoste este o neputință de a aclama ceea ce viața posedă mai grandios, în intuiție: iubirea. Sigmund Freud susținea că fiecare trebuie să caute în el însuși modalitatea prin care să poată deveni fericit și apoi exemplifică: „omul cu

temperament erotic va pune pe primul plan relațiile afective cu semenii; iar narcisistul va fi mulțumit cu el însuși în timp ce omul de acțiune nu va pierde din vedere lumea exterioară.” Aceasta înseamnă semnarea unui act de emancipare a conștiinței în vederea atingerii în libertate a fericirii. Fericirea individuală însă va trebui să țină cont de costurile unei asemenea libere fericiri și să suporte o eventuală neprevăzută și traumatizantă emancipare a conștiinței. Emanciparea depresivă a libidoului poate naște consecințe grave pentru evoluția în sine a personalității.
De aceea Freud atrage atenția că aspirația spre fericire prezintă o dualitate posibilă atât pozitivă cât și negativă. Primul scop presupune evitarea durerii și neplăcerii; al doilea, care intră în contradicție cu primul, presupune trăirea unor plăceri intense.

Plăcerea ca fericire imediată

Marea greșeală a ființei este aceea de a-și căuta fericirea în sine, mereu fără osteneală și fără a simți din interior glasul conștiinței finitudinii, singurul care știe cu adevărat și recunoaște netemeinicia necugetatei dorințe a ființei de a fi fericită. Și nu o fericire anume, ci una imediată și necondiționată, fără vreo putință de potihneală.
Fericirea ființei trebuie să se împlinească cât mai curând și în mod continuu, iar atingerea extazului împlinirii, indiferent de mijlocul folosit să fie instantanee și să nu țonă cont de reflecția conștiinței sau de nevoința sufletului sfărâmat de nimicnicie și neputință.
În ce mod poate dar să fie atinsă fericirea cât mai urgent și necondiționat, iar extazul să fie permanent și paroxistic? Desigur, trupul ca parte materială a ființei este sediul central al acestei fericiri imediate, dar mai este și o cale de cunoaștere a lumii, prin simțurile pe care le posedă.
Tocmai aici apare greșeala: în modul cum, purtați de iluzia cărnii ne oprim în trăirea fericirii la nivelul pur epitelial al ființei, o fericire absolut periferică. Aflat la confluența celor două lumi, trupul, în toată grația materialității lui de ordin organic și sufletul tributar unui spor anume de sfințenie și de perpetuă inocență a ființei.
Trupul, dintr-o firească slăbiciune este spontan întinat atingerii acestui tip de fericire imediată. Neputând găsi în organic, prin lipsa conștiinței de sine un scop rațional al existenței și o finalitate semnificativă împlinirii ontologice, trupul nu poate cuprinde plinătatea devenirii decât printr-o integrare directă, impulsivă și pătimașă în creație. Fericirea trupească neavând altă cale de împlinire și manifestare decât prin satisfacerea imediată a plăcerilor catalogate ca pământești.
Într-adevăr, satisfacerea trebuințelor corporale este un criteriu fundamental în evoluția naturală a ființelor bio-logice. Viața trebuie întreținută constant și în mod obligatoriu. Aceasta se realizează printr-un perpetuu mecanism de autoreglare a energiilor vitale prin transformarea, conservarea și analizarea materiei ca potență generatoare a existenței. Nevoia de hrană, de apă, de asociere interumană, de împreunare în vederea reproducerii și înmulțirii, toate sunt trebuințe indispensabile procesului viețuirii.

Demersul explicativ evoluționist este dintru început menit a face apologia biologicului și a materialului vital din conștiința acestuia indiferent de reacția conștiinței
față de direcțiile indeterminate ale vieții și a trebuințelor acesteia. O exacerbare a libertății de manifestare a vreunei nevoi vitale, ca nevoia de hrană, spre exemplu nu importă în evoluția nedefinită a vieții. O dezlănțuire exagerată a vreuneia dintre nevoi sau din contră, micșorarea sau încetarea acesteia ar dăuna grav însăși vieții.
După logica noastră nu este posibilă decât în măsura în care sunt îndeplinite anumite condiții de apariție și dezvoltare a acesteia în măsura satisfacerii suficiente a nevoilor vitale. Din perspectiva creaționistă viața nu depinde de imperativul suficientei satisfaceri a nevoilor vitale, viața născându-se și dezvoltându-se în funcție de voința impersonală a unei forțe transcendente. Totul în lumea aceasta depinzând ontologic de această voință a transcendentului creator, Dumnezeu poate face fii lui Avram din pietrele acestea spune Iisus, certându-i pe farisei și cărturari.