rupestră
viaţa mea sfârşeşte aici / într-o seară de duminică
după ce crucea şi globul de pe catapeteasmă s-au răcit
niciodată nu am simţit mai multă nedurere neiubire neteamă
e asfaltul gol şi sec pentru tălpile mele/ cutia de rezonanţă nu mai are ecou
păşesc asimetric/ am sufletul otova/ nu am nimic mai bun de făcut
decât să fixez de-a dreptul în plin oamenii
fără niciun gând
doar umbra cotului meu se ia la braţ cu celelalte umbre
en passant
siluetă după siluetă
femeile lui Modigliani/ măiestrele lui Brâncuşi
la dolce morte della luce
toate curg în gânduri/ gândurile în alte gânduri până şi luntrea lui Caron
şi tocmai acum buzele mi-au paralizat ca să nu pot dovedi nimic
free translation:
Rupestrian
my life ends here / on a Sunday’s evening
after the cross and the globe on the church’s steeple became cooler
I have never felt more non-pain non-love non-fear
the asphalt feels empty and dull for my soles / the resounding box lost its echo
I step further asymmetrically / my soul is slanting / I have no better thing to do
than to stare at people right into the whole / the full of them
without any thought
only the shadow of my elbow embraces other shadows
en passant
silhouette after silhouette
Modigliani’s women / Brâncuşi’s magic birds
la dolce morte della luce
everything flows into thoughts / thoughts into other thoughts even Charon’s boat
and right now my lips paralyzed to stop me from proving something
Comentarii
- nu necomentez -
a.a.a. -
"niciodată nu am simţit mai multă nedurere neiubire neteamă" - a lucra cu concepte negate e un reflex care, de câţiva ani, a început să dispară. Cel puţin din textele autorilor care se respectă. Şi a cam dispărut pentru că aşa se întâmplă cu toate formele făra fond. Doar că tu mergi puţin şi mai departe şi te-ai apucat să negi conceptele negate. De ce să spun simplu "mi-e foame", când pot să spun poetic "nu mi-e nefoame/ niciodată nu mi-a fost mai nefoame", nu? :).
Partea asta plus "e asfaltul gol şi sec" (gol şi sec = redundant) , "păşesc asimetric/ am sufletul otova" (preţioase) fac ca prima unitate să eşueze graţios.
înţeleg Adrian din ce spui tu
Cristina Moldoveanu -
înţeleg Adrian din ce spui tu că eu nu sunt un autor respectabil. Nu e nimic. Ori poate utilizezi forma vulgară a exprimării legat de respectul de sine? Mă respect suficient, te asigur, dar totuşi îţi răspund. Acuzaţiile tale sunt absurde şi nefondate. Pur şi simplu nu ţi-a plăcut poezia aceasta a mea şi gusturile nu se discută.
1. Doar de data aceasta, în acest poem, din motive pe care nu le mai detailez, am simţit că emoţia se exprimă mai bine prin acele cuvinte non-existente. Nu s-a mai întâmplat şi e clar chiar din acest poem că nu se va mai întâmpla chiar dacă voi trăi peste 100 de ani.
2. gol şi sec nu e redundant, sunt concepte cu sensuri multiple şi nu văd de ce autorii care "se respectă" trebuie neapărat să delimiteze sensurile dintr-o poezie ca într-un tratat ştiinţific, ori mereu să scrie cu spaima redundanţei. E poate o modă care desigur va dispărea şi tu ştii asta, chiar tu care mă acuzai că eu nu mai sunt la modă dacă scriu despre non-entităţi.
3. asimetria şi lipsa de formă nu sunt defel aspecte preţioase. Despre suflet nu prea se poate vorbi în poezie, doar aici în acest poem sentimental l-am pomenit; în general nu pomenesc sufletul desigur. Dar nu e vorba de preţiozitate defel, cum poţi numi preţiozitate ceva care curge natural în formă aproape brută, neprelucrată? Se numeşte ingenuitate, candoare, dar nu preţiozitate.
Oricum mulţam frumos pentru comentariu, sunt recunoscătoare pentru comunicare şi părere.
- ,,, -
a.a.a. -
Aş prefera să înţelegi ceea ce spun... Nu e cazul să devii paranoică: " Ori poate utilizezi forma vulgară a exprimării legat de respectul de sine? Mă respect suficient, te asigur, dar totuşi îţi răspund". Despre "mă respect, dar îţi răspund" nu vorbesc, că mi-e ruşine. Ar fi trebuit sa-mi amintesc de diferenţa cu care primeşti laudele şi critica. Apoi, să tac.
Am spus clar că un autor care se respectă nu utilizează de copilării de genul "necuvinte/ nemoarte, nedurere etc". Ce-s tâmpeniile astea? Un fel de-a spune "habar n-am cum să mă exprim/ habar n-am cum să surprind interliric nişte concepte".
"gol şi sec nu e redundant, sunt concepte cu sensuri multiple" - şi care ar fi aici - "e asfaltul gol şi sec" - acele sensuri multiple ori poate complementare?!
"Dar nu e vorba de preţiozitate defel, cum poţi numi preţiozitate ceva care curge natural în formă aproape brută, neprelucrată?" - faptul că spui tu că totul curge natural nu înseamnă că e şi adevărat. Doar câteva exemple care curg precum lipiciul : "am sufletul otova/ decât să fixez de-a dreptul în plin/ en passant (nu românescul "în trecere, că nu-i interesant şi poetic)".
Nu pot să închei fără să mă mir/ îngrozesc" de frumuseţea contradicţiei/ ipocriziei din:
"Mă respect suficient, te asigur, dar totuşi îţi răspund şi "mulţam frumos pentru comentariu, sunt recunoscătoare pentru comunicare şi părere".
...
poema -
"Nu e cazul să devii paranoică"
fără să mă mir/ "îngrozesc" de frumuseţea contradicţiei/ "ipocriziei"
Adrian, asta nu e atitudine de editor, te-aş sfătui să mai temperezi puţin limbajul, nu te onorează deloc.
- /// -
a.a.a. -
Iulia, când cineva trece de la respectul de autor, la respectul de persoană, cum se cheamă asta? E de vină limba română că are un termen care defineşte această stare? Sau eu că-l folosesc? Apoi, zicerea că eu nici n-aş merita să mi se răspundă vizavi de mulţumirile pentru păreri, comunicare cu ce sunt egale? Nu cu ipocrizie? De ce constatarea acestor lucruri ar fi reprobabilă?
Eu ţi-aş mulţumi pentru grijă, dar nu mi-amintesc să fi fost numită moderator pe Hermeneia. Dacă vrei să comentezi ceva, comentează pe text, domontează-mi opiniile etc. Lasă prieteniile, pansamentele si crucea roşie, ok?
nici o "ipocrizie", nici o
Cristina Moldoveanu -
nici o "ipocrizie", nici o "paranoia". Cuvântul "ipocrizie" nu se va perima şi nu va dispărea din dicţionar. Cuvântul "paranoia" poate va dispărea în 100, 1000 de ani, e o invenţie medicală mai recentă, dar mai e până când va trece în istorie, dacă va trece vreodată...Adio, adică nu voi mai păşi pragul acestui site fiindcă nu îmi plac discuţiile aberante şi minciunile; mi s-a mai întâmplat aici, aceste lucruri mă obosesc şi eu oricum nu sunt, cum spui tu, Adrian, un autor care "se respectă". Cu tot respectul, Cristina (care a scris poezie poate şi fiindcă a existat Hermeneia, că altfel poate se oprea sau scria mai rar). Ceea ce faci tu Adrian în cazul acestei poezii se numeşte circ şi circul e un gen de spectacol care nu mi-a plăcut niciodată. Scuze dacă eu te-am deranjat, cu sinceritate.
doar erată şi plec...am scris
Cristina Moldoveanu -
doar erată şi plec...am scris nici o după moda veche, neintenţionat, doar din exces de sinceritate şi oboseală a serii.
Cristina,
Younger Sister -
nu trebuie să te superi şi să pleci. Faptul că Adrian a irosit atâta energie să explice unele aspecte privind meşteşugul de a scrie este de fapt un câştig pentru tine. Eu văd acest fapt mai mult ca un semn de apreciere faţă de potenţialul tău. Şi mai aflăm şi noi ceştelalţi câte ceva :).
Nici eu nu sunt moderator ( Adrian, sper să nu-mi dai vreo sancţiune)... uneori însă, neînţelegerea ne poate face să pierdem relaţii la care altfel ţinem. Şi eu ţin la voi, both :).
În ceea ce priveşte textul, am înţeles că ai dorit să exprimi o stare de suprasaturaţie, de mal de tout... că şi această stare cuprinde o emoţie, poemul nu e rău, mai trebuie însă să revii asupra lui, poate ieşi din ceva nu tocmai, ceva forte!
Te citesc, cu drag!
Cristina, şi eu sper
poema -
Cristina, şi eu sper să te răzgândeşti. Pur şi simplu e nevoie de tine aici. Ştiu că tu ai muncit la acest text, e pur şi simplu felul tău de a fi o luptătoare şi în poezie, no matter what. Sper să revii. Să fii luptătoare şi acum şi în general, mereu.
Leea şi Iulia, deşi eu în
Cristina Moldoveanu -
Leea şi Iulia, deşi eu în viaţă m-am răzgândit doar de câteva ori, acum am revenit pe site. Am postat un text de cugetări personale tip eseu pe cogito, iar dacă întâmplător trebuie reîncadrat sper să mi se spună. Este doar un text simplu, chiar simplist şi afirmă lucruri ce pot părea banale şi poate e şi prea arid. Dar mie aşa îmi place să scriu, prin astfel de texte mă simt în mediul meu ca peştele în apă, chiar dacă nu sunt absolventă de filozofie. Poate voi mai scrie şi poezie.
Şi revin cu o precizare de la
Cristina Moldoveanu -
Şi revin cu o precizare de la sine înţeleasă şi adevărată: eu nu am fost niciodată o luptătoare. Cum adică să mă lupt? Şi cu atât mai mult în poezie...înseamnă că noi avem doar percepţii diferite asupra vieţii. Niciodată în viaţă nu am simţit nevoia să lupt sau să dovedesc ceva, nu am încercat să rup baricade sau să câştig simpatia sau admiraţia cuiva. Nu pot să joc teatru. Am trăit viaţa mereu firesc şi liniştit, fără exagerari inutile şi nu îi înţeleg pe cei care văd în viaţă o luptă sau în om un luptător. Am scris poezie doar pur şi simplu şi cred că starea poetică e la opusul oricărei stări de luptă. Am simţit doar nevoia să dăruiesc, să împărtăşesc altora din dragostea mea mare de oameni. Atât, nu pot fi ipocrită, nu pot inventa că am luptat cu ceva sau cineva fiindcă întreaga mea viaţă a fost opusul stării de agresiune sau luptă. Detest insultele absurde şi inutile şi de aceea m-am retras de pe acest site unde niciodată nu m-am luptat cu nimeni şi cu nimic, ca şi în restul vieţii. În general un poet nu se luptă cu nimic. Dar dacă încerci în viaţă să eviţi anumite rele, apar altele în mod sigur. Poate nu voi mai reveni, poate voi reveni...oricum nu are rost să am probleme inutile când nu merită deloc, fiindcă nimănui nu îi place ce scriu.
despre a fi luptător
poema -
Cristina,
Îţi dau exemplul meu clar. Am lucrat şapte ani la un roman, în tot acest timp, a trebuit sa evoluez (atât cât m-am priceput) ca scriitoare de proză, şi, culmea sau nu, nici acum nu cred că mi-a reuşit asta pe cât mi-aş fi dorit. Zeci de listări, zeci de corecturi, dezămagire cu privire la ceea ce scriam, văzând ca nu a ieşit tocmai cum aş fi vrut. Acum, după cei 7 ani de muncă asiduă, pot spune că ceva s-a schimbat. De la acea povestire pe care am început-o, destul de timid atunci, adică acum 7 ani de zile. Nu înţelegeam, în unele momente, de ce editurile îmi refuzau scrierea. De ce eşuam. Acum ştiu. Pentru că nu muncisem cât trebuie. Pentru că nu evoluasem, ca scriitoare. Şi aş fi plâns, după orele de muncă, dar nu mă auzea nimeni. Şi nu-mi plăcea de mine atunci, pentru că nu-mi ieşise ce mi-am propus. Mi se părea că muncisem în van. Şi totuşi am mers înainte. Am continuat să scriu. Să lupt. Cu mine insămi, cu faptul că fusesem refuzată în atâtea rânduri. Pentru că viaţa este o luptă. Şi o carte înseamnă, până la urmă, tot o luptă. O luptă cu tine însuţi, să demonstrezi că eşti în stare de ceva, sau să demonstrezi că poţi, ca scriitor. De aceea, daca vrei rezultate, trebuie să trudeşti. De aceea îţi spun că şi poezia, în felul ei, e o luptă. Nu în aceeaşi măsură ca scrierea unui roman, care este cu mult mai solicitantă, şi cei care au dus la bun sfârşit un asemenea proiect ştiu ce spun. Revenind la poezie, tu ştii, cu timpul te perfecţionezi. Citeşti mai mult, evoluezi, ca poet. Asta înseamna luptă! Nu vorbeam în niciun caz despre măşti, un scriitor nu poartă măşti, dar ramane un luptător. E naiv, ca soldatul.
Să ştii că nici eu nu port măşti. Nu am intenţia să fac asta vreodată. Dar o sa rămân, sper, o luptătoare. Şi o sa îmi spun, acum scriu mai uşor o carte, pentru că am învăţat, odată, prometeic, şi plângând, cum să ajung de la rizibil la ceva mai mult de atât.
E adevărat, poţi să gândeşti că până la urmă nu merită. De ce să lupţi? De ce să nu dormi nopţile, de ce să munceşti ani şi ani ca să scrii un roman? Sau, în general. De ce să te documentezi să scrii un eseu foarte bun, sau o proză excelentă, de ce să scrii un poem minunat, care oricum se va pierde în noianul de informaţie de pe net? Oricum, ca scriitor român, nu poţi trăi din literatură. Răspunsul e totuşi la îndemână. Raportandu-te la tine ca om, primeşti satisfacţia. Când, după ani, eşti mulţumit că ai lăsat în urmă ceva, şi că ai muncit pentru asta, că ai crescut odată cu scrierea ta. Că cineva a citit-o. Şi poate că a rămas cu ceva din asta.
Nimic nu e în van.
da, nimic nu e în van
Cristina Moldoveanu -
dragă Iulia, îţi doresc din miezul inimii mele să reuşeşti ceea ce ţi-ai propus. Poate că unora le este necesară ambiţia de a se cizela şi perfecţiona pentru a fi acceptaţi sau mai mult decât atât, pentru a fi împăcaţi cu ei înşişi. Şi acesta e un modus vivendi sau o nevoie de autorealizare cum spun psihologii. Eu sunt altfel. Am trăit pur şi simplu. Am fost mereu un om calm şi relaxat în forul lăuntric şi faţă de cei cunoscuţi. Nu pot vedea viaţa ca pe o luptă de nici un fel, nici cu sine însuşi nici cu alţii. Nici legată la ochi. Când alţii m-au respins sau m-au lovit eu nu am simţit decât tristeţe pentru inutilitatea violenţei şi m-am retras în tăcere cu delicateţe. Eşecurile nu m-au stimulat niciodată. Eu am fost prea constantă de felul meu, genul care nu renunţă la o prietenie sau care are duşmani trainici pentru că nu se schimbă defel şi nu uită nimic. În ce priveşte poezia, a fost un mod liniştit al meu de a trăi integral pe pagina caietului sau pe ecran. Mulţumesc mult pentru scrisoarea atât de limpede şi liniştită.