***
ce zgomot face noaptea,
castană rostogolindu-se pe țiglele lumii -
te-ai trezit?
nu era vocea mea,
eu strig întotdeauna în măduvă,
urlu limfatic,
rup iarna cu dinții, mărunt,
fac poduri din ea peste ochiul semnelor
respiri și te-nvelești cu pielea mea
(până mâine mai sunt atâtea răgazuri,
zăgazuri)
minutul își scutură șleampăt
solzii de anacondă.
Poezie:
Comentarii
Aranca -
Proiecția asta pe cămașa nopții aduce efecte speciale cu "țiglele lumii"... În final, îmi place asociația timp-anacondă...să fie timpul chiar această imagine biblică a păcatului... Poem de re-citit.
Sancho Panza -
Marina, apreciez rabdarea cu care te apleci asupra textelor mele. Multumesc. Da, asta era ideea finalului...timpul constrictor intr-un univers ce ne inchide.
Virgil -
probabil ca am sa citesc cu mai multa atentie textele tale de acum. acesta însă îmi pare că vrea să fie „în forță” dar pe alocuri e doar „forțat”. am să mai citesc
Sancho Panza -
Virgil, n-a vrut sa fie "in forta"...dar nu ma pronunt asupra adjectivului "fortat". :) Pana la urma, tine de perceptia fiecaruia. Esti oricand binevenit.
mladitza -
Ma incanta profunzimea din acest poem. Sfasierea atinge cote acute: "nu era vocea mea,/ eu strig intotdeauna in maduva,/ urlu limfatic". Si finalul eu l-am receptat ca o metamorfoza a trecerii timpului in eteric. Si da, e si dupa cum spune si Marina "asociatia timp-anaconda... imagine biblica a pacatului". E intr-adevar "un poem de re-citit". "eu strig intotdeauna in maduva" e colosal, am vibrat la acest vers ca si cum m-as fi aflat in fata Tipatului lui Munch.