da alma
pînă la urmă din noi nu mai rămîne decît un dansator obosit
cu pantofii uzați pe care doar scena îl mai ține în viață

uneori îmi doresc să ucid toți oamenii
să nu se mai întîmple nici un dezastru
să nu mai pierd nimic
mă lovesc intenționat de lucruri
ca să știu că exist
ca să știu că exist
uneori urlu pînă devin altul

noaptea în care a plecat n-a fost lungă
o noapte ca toate altele ca toate trupurile care au trecut prin patul meu
ea credea că iubește eu credeam că dacă dărîm toate podurile nu mai ajunge nimeni la noi

da alma uneori te simți atît de singur încît nici nu știi cum s-o spui
te îneci în propriul urlet ca hendrix în propria vomă
îți miști mîinile aiurea poate cerșești poate îți iei rămas bun
nu-ți mai rămîne decît furia și un gol ca un patinoar închis

cîteodată m-aș da de trei ori peste cap și m-aș preface în șoarece
să-i țin de urît domnului pa
să ronțăi hîrtii cu poeme pe care n-am putut să le scriem
să locuiesc într-o gaură din marele zid omenesc

n-a mai rămas decît o urmă sub ochiul stîng și-un pumn julit
n-am să înțeleg niciodată de ce cînd ești în genunchi ți se mutilează doar chipul
am să plec din viața asta și-am să-mi pun în rucsac
o fractură de zigomat șosete berechet
necunoscutului îi stă bine cu drumul

am ajuns o fîntînă din care scoți doar nămol
și-aștepți să fie dezinfectată
altfel te-aș întreba de sănătatea domnului pa
de pisica cu trei picioare
sau de ce floarea soarelui se rotește ca dumnezeu în jurul singurătății sale

îmi vine să intru în viața asta în direct
să strig goodmoring vietnam
astăzi nu se anunță nici un bombardament
doar priviri rătăcite
masajul pe cord e obligatoriu
sufletul e un tomberon pe care dimineața-l aruncă
la groapa de gunoi a orașului