Dorul neîmpăcat cu umbra lui

imaginea utilizatorului silvius
Am fost ca liliacul orb

Când lucrezi cu sufletul, sculptezi în zăpadă,
sună ceasul veşniciei topirea în lucruri,
moartea străluceşte mai tare decât dragostea
timpul se scurge încet, apropiaţii trec prin tine nevăzuţi
drumurile se pierd în oglinda orgolioasei singurătăţi,
n-am înţeles frumoasa mea că te voi pierde
n-am înţeles şi e păcat.

Am fost ca liliacul orb
când aripile îngerilor sunau printre stele
somnul tău se cuibărea în somnul lor
apele au fost acoperite de nuferi albi.

Atunci m-am trezit în limpezimea dimineţii
sufletul tău fusese aprins sub magia de lună.
.............................................

Nu mă plângeţi, nu mă căutaţi,
eu am plecat dincolo de dragostea voastră
cineva a sădit în mine vulnerabilul
dorul neîmpăcat cu umbra lui
care fuge din lume
şi nu se opreşte niciodată.

(În amintirea Mădălinei Manole)

Comentarii

"O mare durere nu are nevoie

"O mare durere nu are nevoie de cuvinte.Ea nu trebuie să rişte, ca poezie, vorbirea. Trebuie (ar trebui) să aibă demnitatea muţeniei, a ochiului alb de sare, tăcut ca un deşert. Când poetul vorbeşte despre o mare durere (ca şi despre o mare fericire, de altfel) poate deveni decorativ: «Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie, / Stea dulce şi iubită a sufletului meu» - cunoscutele versuri ale lui Alecsandri - au vrut, poate, să traducă o suferinţă reală şi adâncă. N-au reuşit decât s-o facă poetică. A scrie înseamnă a m odifica de fapt ceea ce scrii, spune pe bună dreptate cineva. A scrie, a vorbi, în sfârşit, a plânge înseamnă a da simţământului forma scrierii, vorbirii, plânsului tău. A risca să faci din durere o floricică de stil. A vorbi înseamnă a fi slab. Dar singura şansă a omului este, totuşi, cuvântul. [...] Poetul vorbeşte, îşi vorbeşte (îşi plânge) durerea. Noi luăm această vorbire drept poem. O facem pe propria noastră răspundere. Poetul deplânge faptul că ne-a prilejuit s-o facem: «Cât mi-e de ruşine că plâng...». Pentru că omul e slab, cel mai slab din natură. «Un abur, o picătură de apă ar fi de ajuns spre a-l ucide», spune Pascal. «Dar e o trestie gânditoare», ne consolează tot el, cunoaşte avantajul pe care universul îl are asupra lui. «Universul nu ştie nimic. [...] Toată demnitatea noastră stă deci în gândire». În vorbire. Astfel, slăbiciunea devine putere. Numai vorbirea ne poate salva. După cum tot ea ne poate ucide, căci vorbirea e, de obicei, trădătoare. Dar poetul nu vorbeşte. El se lasă vorbit. Se lasă vorbit de durere (nu de vorbire). Durerea universală vorbeşte prin el, prin durerea lui adânc individuală, prin cuvintele lui.
Durere nudă, copleşitoare. Luând forma poemului. Forma artei. Vindecătoare? Cathartică". (Tudor Cristea, Eugen Jebeleanu, Poezii, Albatros, Col. Lyceum, 1990 - comentariu la poezia "Sunt cel ce iubeşte pământul", din ciclul "Elegie pentru floarea secerată").
Au legătură toate cele de mai sus cu textul postat aici?
Indiscutabil.
În ce fel au o legătură?
În mai multe feluri.