Un text-eseu de sonet contemporan care mi-a sunat bine la urechea mea poetica. Fara excese, textul invadeaza incet-incet intimitatea cititorului in acelasi fel in care o face un spectacol de teatru reusit. La sfasit ar trebui sa fie aplauze, insa nu prea ma impac cu versul de final destul de previzibil. Cred ca acolo, la ultimul vers, ar mai merita o incercare de rescriere, candva. Remarc "Mi-e visul gol ca un teren viran Ca adevărul într-o mărturie" - doua comparatii succesive care reusesc sa se completeze intr-un crescendo si sa nu contina balast si "Iar pe-un picior de timp sunt o fractură", o metafora reusita printr-un joc de cuvinte. Andu P.S. In final eu as forta ideea, si cred ca suna mai ok "nu sunt Emil eu sunt doar o dublura" dar asta e doar o parere. Pana una-alta, o penita de apreciere

La ultimul vers voi face și eu referire. Repetiția negației e utilă întăririi mesajului. Opintirea ritmului o poți drege cu varianta sugerată de Andu ori mai simplu, începi cu o vocală (ca și-n celelalte două versuri): "Eu nu, nu sunt Emil, sunt o dublură!" Aici nu pot aprecia ceva anume, întrucât toate elementele prozodice împletite de autor și, mai ales tema, mi-au captat atenția. Bla-bla-bla-ul dispare, trăiască poezia! Deci o peniță de aur pentru "Ecran", pentru sonetul renăscut. Curând, Cris