mă obosesc cărțile necitite…
le privesc cum stau în colțul lor
nevinovate,
mă privesc cum stau în colțul meu
nevinovat…
în timp ce complotăm împreună
pe cine să dăm vina,

lângă mine se strâng lucrurile…
și ele mă obosesc, mă sufocă, însă
lăsați lucrurile să vină la mine, zic…
să aud râsul lor de ultimă generație,

venise și moartea… și da, mă obosea și ea,
tușea discret ca să îmi atragă atenția,
nu semăna deloc cu cea din fotografia
pe care ne-o făcusem anul trecut,
îmbătrânise moartea mea, se mai și îngrășase
moartea mea,
așa că am băgat-o în seamă:
ești veșnică măi moarte? am zis

O să zăcem în pat și tu o să-mi spui goală:
Doamne, ce trist e afară!
ca un stol de rândunici va veni apa caldă,
va răvăși cu o rotire cenușiul pe care suntem pictați…

apoi, din senin, un urlet mi se întoarse în gură,
cred că nu am urlat niciodată
îmi gândește gura, acesta nu este urletul meu,

cearșafuri albe tăiau aerul din încăperea albă,
începea lupta cu spațiul,
un gust străin mi se aruncă pe buza inferioară,
acesta nu e gustul meu, gândește buza,
eu nu am visat niciodată, zice ea,
...începea lupta cu setea

și dacă de un minut gândești
și dacă de un minut îți spui : alt poem de dragoste,
te înșeli,
eu descriam nebunul obosit cu o sticlă de Cola,
rătăcit la maternitatea dintr-o metropolă,