clișeele sunt detectabile în două situații: în cazul poeziei de începător, în care rezonanța metaforică a modelelor își exercită încă paternitatea agresivă asupra inabilului mânuitor de vers. el nu are puterea de a-și desprinde discursul de didactica proapăt asimilată. așa că reproduce, inconștient, paradigma. cea de-a doua situație este, surprinzător, poezia eșuată – profesionist! – în manierism. efortul de a inventa la nesfârșit expresii noi, duce la un tip de clișeu... negativ, un fel de încercare perpetuă de a evita deja-vu-ul prin debanalizare și reinvestire a noțiunii comune cu o falsă mască lirică. și atunci,- pe sens negativ, cum spuneam - e detectabil clișeul, chiar dacă haina lui pare stilată. în cazul de mai sus, însă, poema nu cred că poate fi încadrabilă în nici una din situații. textul trece abil pe lîngă clișee, creând un tip de scenariu care ia în stăpânire atmosfera și o valorifică liric printr-un foarte lejer discurs despre grație. detectăm aici, în egală măsură, o feminitate pură, incitantă, cât și un fel de copilărire, ca în jocurile idilice ale „batistei parfumate”. scenariul creat, de o juvenilitate încântătoare, reușeșește să evite, foarte elegant, epitetul comun, clișeul banalizat al retoricii erotice mărunte. nu e „dulce” textul. e grațios. eteric. ființa care oficiază este evanescentă – s-a amestecat cu spectrul luminii. e coloră, într-o transparență serafică...