România. Am vrut să scriu ceva despre ea dar a devenit dintr-odată banal. Cam ca atunci cînd iubești. Și ai iluzia unicității. Iar vorbele nu dispar ci doar te incomodează. Deși îți dai seama că toată iubirea asta e ridicolă. Ca un pantalon rupt în fund. Pentru că România este o iluzie. O amăgire cu care ne legănăm copilăria existențială. Aiurea! România există! Adormi pe ea ca pe o bucată de asfalt. Sau ca pe marmura slinoasă a unei gări. Și te întrebi ce oameni or fi trăind acolo, în văgăunile ei. Și visezi. Visezi la vremea cînd toți hackerii României vor face grevă și vor schimba iluzia lui azi în ceva mai mult. Și poate se vor maturiza. Numai atît cît să devină din ce în ce mai milionari și mai utili. Visezi la un aeroport sau măcar la un pod acolo unde ai nevoie. Poate o autostradă. Visezi la vremea cînd tot ce e acum va fi uitat. Va dispare ca o cerneală simpatică într-un carnet de note. Sau ca un monument după o inundație. Visezi la un altfel de istorie, un alt fel de creștinism, un alt fel de muzică, un alt fel de academie, un alt fel de spital, un alt fel de prostituție, un alt fel de prostie, un alt fel de hoție. Și visezi, și visezi. Și nimeni nu îți dă brînci. Nimeni nu te scoală să îți spună că trenul spre Varna a plecat și tu ai rămas cu sacoșa chinuită sub tine. O sacoșă mare și albastră pe care scrie EuROpa. Am vrut să scriu ceva despre România dar m-a amețit iubirea asta de țară și am pierdut o viață gîndindu-mă la ea.