CortexT

CORECTITUDINEA ARTISTICĂ

România Literară a avut o idee publicistică excelentă pentru ultimul număr (totdeauna greu de făcut, vezi Caragiale, eternul ministru al tuturor trebilor dinăuntru ale românilor) din 2005, câteva parodii în stil „corect-politic” după unii scriitori clasici de-ai noștri. Paginile sunt de tot hazul, dar ele ne pot provoca să ne gândim din nou (serios) la implicațiile acestei paralizii a gândirii critice. Dacă în plan socio-politic această – cum să-i spun: ideologie? religie seculară? cultură? atitudine civică? – își poate afla justificările ei pe care nu le discut aici, aberațiile încep în momentul în care ea își extinde pretențiile asupra unor teritorii mai „gingașe”. Cum ar fi, de pildă, cel al artei, al culturii în genere. Cultura fiind un spațiu prin excelență al non-egalității, foarte denivelat, ierarhizat. A introduce aici tăvălugul egalitarismului cu orice preț înseamnă a-i altera însăși esența. De altfel, chiar părinții luminiști ai gândirii social-politice contemporane vedeau lucrurile cu un mult mai mare respect pentru nuanțe. Ei au scris, fără să abandoneze bunul-simț nu că oamenii sunt egali (ceea ce ar fi implicat o sfidătoare negare a realității) ci că ei se nasc egali în fața legii. Atât. Și e foarte mult. „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi” cum spune art. 1 din Declarația universală a drepturilor omului, votată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948.
Arta este un domeniu al violentei separații de planuri, și a nega asta înseamnă a nega însăși existența (nu esența, aici este spațiul nesfârșitelor discuții teoretice) artei. Domeniu al inegalității, și chiar al inechității celei mai flagrante, arta – oricât de flou ar fi conceptul de valoare – instituie o diferență și ca atare ea nu poate fi concepută ca putând fi supusă constrângerilor egalității. Sigur că pot exista fluctuații, intervale de mare degringoladă axiologică, creând senzația „dispariției tuturor valorilor” ca să-l parafrazez pe Nietzsche. Dar, chiar amestecate până la confuzie, valorile există în patetismul afirmării lor.
Noi ăștia „răsăriteni și moale” avem experiența nefericită a ultimelor consecințe la care duce dictarea a ceea ce este corect artistic. De aceea suntem, cei din generațiile mai vârstnice, oarecum imunizați la seducțiile gândirii comode a non-diferențierii. Prea bătrâni istoricește, prea sceptici, ca să mai jertfim unor zei calpi. Arta însăși, cu mult înainte de a apărea ideologiile non-diferențierii, a făcut serioase eforturi pentru a trece pragurile. Și totuși… dacă luăm ca exemplu de pildă celebrul Pisoar al lui Marcel Duchamp sau vocabularul „cu bube” arghezian, vedem că, departe de a șterge distanța dintre trivial și artistic, așa cum se crede îndeobște, „înnobilând” orice obiect, ridicând-l la modul pur al harfei (în paranteză fie spus, o astfel de gândire este în sine contradictorie, dacă accepți că obiectul trivial poate căpăta valoare artistică, accepți în fond că el nu o are în principiu, că-i este atribuită printr-o simplă convenție ori operație estetică), astfel de „coborâri” ale artei de pe piedestalul sublimului nu fac decât să accentueze și mai apăsat situarea lor pe paliere ontologice (iertată fie-mi vorba mare) diferite. Arta se impune și nu se poate lăsa așteptată. Ea este verticală, și obstinația de a o reduce la o lume cu doar două dimensiuni este cea mai spectaculoasă auto-castrare intelectuală pe care o execută lumea actuală, suspendată la trapezul istoriei.
O contradicție explozivă stă la temelia unor gândiri contemporane: pe de o parte încurajarea fără limite a proclamării individualității ca auto-delimitare, pe de altă parte nivelarea, obligativitatea cazonă a gândirii după regulamente. Sigur: valoarea este obositoare, ea trebuie descoperită, crescută, ocrotită, încurajată, grădinărită cu multe sacrificii. Ea se opune legii de fier a lumii deja postume în care trăim, legea minimului efort, a distracției. Valoarea este obositoare ca un bloc fără lift: urci, cobori neîncetat, fără să știi totdeauna prea bine la ce etaj te afli. Nu e mai simplu să instituim prin lege egalitatea lingurii cu Pieta? A țipătului cu Palestrina? A poveștii de priveghi cu Război și pace? Oamenii cu o astfel de gândire lobotomizată (excesiv de inteligenți, unii) sunt prin excelență nefericiți. Căci nu poți trăi privind doar cu un singur ochi, când celălalt e bun, valid. Va sfârși. firește prin a se atrofia de-adevăratelea. Facem figura unor anti-oameni platonicieni; noi, la multă vreme după ce am ieșit din peșteră (sau doar ni s-a părut?) ne opintim cu toate eforturile pentru a ne întoarce acolo, unde se văd doar umbre pe un perete. Ce sunt acestea decât mitul televizorului aplatizant (și nu mă refer la imagine).
Ne repugnă relieful și, în consecință, arta, care este relief prin excelență. Ce însemnau socratismul, anamnesisul? – pentru a rămâne în același sistem de referință? Tot un efort, și încă unul remarcabil. Jos cu ele! Să stai într-o zi de o arșiță ucigătoare, la umbra părelnică a unui arbore prăfuit și să te întrebi ce este adevărul. Ce zădărnicie! Ba să te mai ia și unul urât și rufos peste picior, făcându-te de râs în fața prietenilor care te considerau, orișicât, un om deosebit, o speranță a tinerei generații de intelectuali. Cred că lui Socrate (dar lui Diogene sigur) i-ar fi plăcut „obiectul” lui Duchamp. Tocmai pentru că zgâlțâie inerțiile clișeului de gândire, pune în mișcare o comparație subînțelesă, face sângele să circule, provoacă, te aruncă în perplexitate, te ia de chică și te scoate din mijlocul viiturii. Ești salvat, deci nu mai ești ca toți ceilalți. S-a instaurat inegalitatea mântuitoare. Critică, criteriu, criză, creație… lucruri de care ne-am îndepărtat pentru că ele presupun discriminarea, nuanța, ierarhia. Și, înainte de toate, selectiva nemulțumire. De sine și de tot ceea ce te înconjoară. În fond, mă îndoiesc foarte tare că apostolii acestui șleah estetic absolut chiar îl pot accepta dincolo de expunerile ex cathedra. Și argumentul îl găsesc în cunoscuta fabulă argheziană cu inventatorul cuiului. Într-adevăr, poate că oricine, în principiu, ar fi în stare să facă primul cui. „Poate chiar mai dichisit”. Cu o singură condiție: să-i vină ideea. Și aceasta, a naibii, nu vine decât unuia singur. Până când doctorii de gândire nu vor reuși clonarea absolută a ideilor, în așa fel încât, să descoperim toți simultan, noua teorie asupra radiației universale primordiale sau noua hartă a genomului uman sau o nouă simfonie, până atunci vom rămâne sublim de diferiți, de incorecți și de frumoși în varietatea cocoașelor noastre. Oricât ar încerca dumnealor să ni le nivele cu marele caterpilar ideologic.

christian crăciun