"Apoi, folosirea în două versuri succesive a două adverbe care nu par să aducă un plus de lirism în penultima strofă(mă refer la „neutru” și „vânăt”)" - puteai să spui că nu-ţi plac adverbele alea, dar, of! nu că nu aduc nimic nou, pen' că aduc ceva nou fie şi pentrui simplul fapt că sunt licenţe. Titlul e tot ceea ceea ce trebuie să fie un titlu. De unde ideea că titlul tre' să fie abscons, intuitibil?! La modul cel mai plat spus, titlul tre să fie explicit/explicativ. Ok, poate fi aşa combinându-se cu textul, ori după ce-a fost trecut printr-o alegorie, dar tot menit explicării/deschiderii/rezumatului/imanenţei textului este. Înţelegi? Iar cât este de lung, asta pur şi simplu e o neoprejudecată? So, nu ştiu de ce pur şi simplu preiei păreri, în loc să le treci prin filtrul tău raţional-cultural, şi să le faci upgrade.
Strofa trei, cu excepţia utlimului vers, este cea mai slabă din text - abuzează de metaforă. E copilăresc de uşor să scrii suprametaforic, supraaglomerat, supraîncâlcit, cu enşpe mii de înţelesuri. Nu c-ar fi cazul strofei respective, care însă tot slabă rămâne. În general vorbesc. Demetaforizarea, în poezie, se impune, şi nu de acum. Primul mod de falsare, de poetizare e însăşi metafora. "A adăuga peste sens" a fost ok când aveai de spus adevăruri mari, revelate. Chestiilea alea s-au termiant înainte de mesia. Acum, metafora, când nu slujeşte pur şi simplu un lucru de necaptat prin cuvinte/sintagme la propriu, e primul val de preţiozitate. Şi când spun "lucru de necaptat" nu mă refer la mofturi lirice, cum că unul vrea să-mi spună mie ce alt gust divin avea ceaiul dintr-o dimineaţă ploiasă.

Deci, da, iau comentariul tău ca pe o părere.

*metaforei

"Adrian, nu zic nu, poți să inventezi adverbe câte vrei, ideea este că ele ar trebui să exprime ceva, altfel rămân la nivel de originalitate și atât. Ori mie, în acest text nu-mi transmit nimic. repet, așa mi se arată mie" (E. Bot) - bine că ai spus "mie nu-mi transmite nimic". Ai un alibi. O să fac un efort şi, poate, o să-ţi faci mustrări că nici măcar nu ai încercat să înţelegi.

Discursul textului e o alegorie. Dragostea = un pulover, care, când nu mai ai niciun gând ori ţi se face frig (izoalre, înstrăinare, însingurare) te reanimă/te poate reanima, îmbrăcându-te "uneori peste ochi", dragostea e oarbă, nu? Sar direct la adverbe: când puloverul se toceşte fie de atâta zbor, fie de atâta târâş (dragostea moare fie din prea mult, fie din prea puţin), îl scoţi pe cap. Ei, ştii tu, tre' să ţi se fi întâmplat, câmd scoţi o haină pe cap, la contact cu părul, se produce un circuit electric. De unde "scânteia pocneşte vânăt" - unde "vânăt", ptr mine, este egal cu "sfârşit" şi "boală", însă nu voiam ca scânteia să fie vânătă, ci întreg procesul, aşadar, am convertit adjectivul în adverb. "lada îl înghite neutru" e mai simplu - vine în contrast cu versul de mai sus, de aceea sunt unele după altele, se impunea. Lada, ca un lucru ce e, ca un lucru care dă o acţiune implacabilă, trebuia să se opună prin nepăsare. Am, deci, susţinere logică, ideatică şi expresivă, coerenţă unitară şi, de ce nu, claritate. Se poate discuta factorul artistic, dar atât. Vezi, aşadar, că ţie nu ţi-a spus nimic, dar textul spune. Exprimă ceva.

Strofa trei nu e naturală deloc. Maniera în care e scrisă e naturală. Ceea ce este altceva. Şi atât aici.