După un asemenea poem s-ar cuveni un moment de reculegere...

,,E mult de-atunci, cu toate astea, iată,
La fel încep absenţele să sune.
- Ce vorbe au uitat să ne adune,
Câţi viermi de bronz ne mai separă, tată?"

Încep cu finalul, fiindcă un final bun te face să reciteşti poemul...Concluzia e bine reliefată şi susţinută impecabil de întrebarea retorică din ultimul vers.

Câteva consideraţii ,,tehnice" :) Mie îmi plac sonetele... am scris câteva demult. Acesta e un sonet cu trei catrene şi un distih (ultimul catren şi distihul înlocuiesc vechile terţine), cu rime de forma: a/b/a/b...b/a/b/a... c/d/d/c... c/d. Măsura alternează între 11 şi 10 silabe în primele două catrene, apoi este doar de 11 silabe (ca în sonetele clasice). Prezenţa rimelor masculine în primele două catrene îi ,,taie" din efectul muzical de tânguire şi asta e bine pentru că sugerează o anume împăcare, o resemare, chiar o acceptare curajoasă, specific masculină, a unui destin, fapt susţinut şi de ultimul vers.. Apreciez că rimele nu sunt din seria celor facile, folosirea cratimelor nu este deloc forţată, iar punctuaţia perfectă. Se vede clar condeiul exersat.
Remarc multe imagini sugestive şi unele idei cu valoare de adevăr universal:
,,....tot la fel sculptează
Hienele de ceaţă-n epitaf"
,,Când gândul calcă pe un piept de praf?"
,,Tăcerea mov – eternul fotograf –
Pe umerii de tablă stă de pază."
,,Octombrie e-o babă de cărbune,
Cu ochii plânşi, acoperiţi cu vată;"

De asemenea, mi-a plăcut că titlul 14/10/93 este susţinut de repetiţia expresiei ,,e mult de-atunci".
Versul final m-a tulburat şi pe mine. Ar trebui să scriu un poem cu titlul 13/09/02, fiindcă ,,La fel încep absenţele să sune"
Mulţumesc pentru acest poem, Adrian.
(am scris mult, dar mi-a făcut plăcere)