a fost odată o femeie
trecători grăbiți și lumini
multe lumini pe măsura fricii noastre de întuneric
pășeam prin oraș uitându-mă la vitrine și oameni
ea se oprise la marginea străzii
o bucată fragilă de noapte
rătăcită pe partea nepotrivită a clipei
ia-mă de aici mi-a spus
ascunde-mă la capătul lumii
nu știu să fiu fericită
în ochi i se roteau cu patimă drumuri
frumusețea nu poate fi decât barbară
gândeam în timp ce mâinile mi se întindeau singure înspre ea
nu știu nicio ieșire i-am spus
doar un parc în care uneori întâlnesc veverițe
iubirea coclea în cer la picioarele sfinților
cu privire la lucrurile esențiale
numai Dumnezeu putea să-și dea cu părerea
ea învăța să zâmbească
mă urma peste tot
ceva era în neregulă cu viața
toate lucrurile atârnau
câinele de lesă
brățara de mână
luna de cer
singurătățile între ele
se prelingea printre lucruri
atingându-le doar
făcea dragoste
cu spaimele trupului meu
afară eroii așteptau să-și ia partea de pradă
fecioarele păcatul promis
îmi îngropam obsesiile în cuvinte
ea începea să iubească
Comentarii
Sapphire -
Hei, Vlad, mi se pare mie sau ai reînceput să scrii? Cu excepția primului vers, unde cred că ai marșat totuși prea mult pe trimiteri, dar nu sună bine, eu cred că ai un ton bun, o poveste spusă cu lejeritate și un pic de umor, iar tristețea e așa, lăsată la întâmplare, obiect ne-esențial. Nu mă mai hazardez să spun mai multe, poate că aș mai schimba pe ici pe colo unele chestii cam dulcege, unele vechi obsesii ale tale, dar per ansamblu mă bucur să citesc ceva altfel. Și-apoi, dacă îmi aduc bine aminte, obsesiile trebuie scrise până scapi de ele în modul cel mai potrivit cu putință. Cum altă cale nu cred să existe, eu aștept să văd cum se mai materializează ele în poezia ta.
vladimir -
De fapt inceputul nu se vrea decat in parte tributar povestii iar recursul la aceasta modalitate de introducere in context este potrivita pentru a sugera starea aparitiei de nicaieri a femeii. Multam de parere.