cred ca aceasta este una din cele mai frumoase poezii ale tale. in fond, trebuie doar sa recunoastem sintem in general albastri.si asta "pentru că nu vrem rădăcinile negre și cărțile mucegăite să ne lege verdele vertebrelor pe burta umflată a pămîntului din loc în loc smulgem din noi osatura cîte unui pește zburător" si mai departe raminem albastri contrar vointei noastre: "tînjind după dureri pe care nu le-am simțit niciodată în amputatele noastre aripi de porțelan cînd ne trezim într-una din acele realități păstrate ordonat între pleoape" acolo ne definitivam credinta si sperantele, sensul existentei noastre. interesant e ca sarutul e nuanta noastra complementara in spectrul cromatic propus, noua celor atit de albastri. sa fie Invierea o ploaie hemoragica? sa fie numai prin varsare de singe? ma mai gindesc la ultima metafora care inchide in cercuri transparente aceasta lume necunoscuta celor nealbastri... "așteptînd învierea ca pe o ploaie hemoragică în pustiul oranj al fiecărui sărut"...