prietena avea casă cu pereți formați din straturi verticale de lumină
casa ei era înclinată spre est și se rotea o dată cu soarele
fiecare rotație lăsa în aer un pod peste care treceau dus întors
ființe înaripate sau nu
nu știu unde duceau podurile
după fiecare trecere ele dispăreau lăsând loc altora noi
mai luminoase, mai mari, mai înalte
precum casa creștea din sine însăși
precum casa avea suflet și sufletul ei era însăși ea, Prietena
Portocalie,
m-am uitat bine și am văzut cum casa avea și pântec
pântecul era ca o apă, ca oglinda unui lac, sclipitoare
iar acolo, pe luciul apei, pluteau semințe de păpădie,
sonor,
la atingerea apei, semințele fecundau pântecul
eu nu puteam înțelege
până ce Prietena și-a scos un ochi și mi l-a dat
uite un ochi, numește-l cum vrei
el îți va arăta întunericul și îți va arată că întunericul
este doar un fel de a te opri din mers
ca și cum casa mea s-ar opri într-o zi
s-ar miscora
s-ar strâmtora
s-ar ghemui
până când ar dispărea într-o ultimă literă
ovală
mi-a zis , nu-mi spune mulțumesc
tu scrie ce vezi
i-am răspuns că am să scriu un text despre casa aceasta
și că îmi cumpăr și eu niște teren lângă
dacă e posibil