Echipa naţională a României a obţinut medalia de bronz la turneul final al Campionatul European de handball feminin, desfăşurat în perioada 7-19 decembrie 2010, în Danemarca şi Norvegia.

.....Considerată mai mereu printre cele mai bune reprezentative din lume, România n-a izbutit, până azi, nicio medalie la vreun turneu final european. Motivele, multe şi mărunte, uneori, pestriţe, n-au făcut decât să schimbe căpăţânile federaţiei şi ale băncii tehnice, dar doar la nivel fizic. Acolo unde a contat cu atât mai mult, adică în teren, lucrurile au rămas la fel – generaţie după generaţii, alcătuite din talente individuale recunoscute la nivel mondial, dar niciodată, sau foarte rar şi pentru puţin timp, dintr-o echipă. Asta până ieri.

.....În grupa preliminară, treburile erau simple: batem Spania şi Danemarca, ne odihnim cu Serbia, şi accedem în grupa principală cu maximul de puncte (4). Numai că socoteala din vestiar nu se potriveşte cu cea de pe semicerc, şi, după victoria contra Spaniei, coşmarul nostru din ultimii doi ani, (30-26), Danemarca, susţinută frenetic, chiar balcanic, pe alocuri, de cele şapte mii cinci sute de spectatori, ajutată de zece minute de reverie din partea noastră si împinsă de la spate de arbitraj, ne-a scos planurile din tenişi, învingându-ne cu 25 la 22. A fost primul moment când ne reaminteam că n-avem mentalitate de învingători, că-n momente-cheie, clacăm, că jucătoarele noastre câştigă ceva mai bine decât un şomer, că arbitrii dau în noi ca-n codru, că... suntem români, în fond. Însă, în meciul cu Serbia, am arătat, poate pentru prima dată în acest turneu, ca o echipă. Ba mai mult, ca una matură. România zdrobea Serbia (40 la 28), şi ne calificam în grupa principală doar cu 2 puncte, ceea ce ne obliga la trei victorii din trei meciuri, contra Muntenegrului, Croaţiei şi Rusiei, în vederea obţinerii unui loc în semifinale. Preţul: accindetarea căpitanului echipei – Cristina Vărzaru. Aceasta n-a mai jucat niciun minut în acest turneu.

.....România-Croaţia 31-22, după un meci fără istoric. Chiar dacă ex-iugoslavele s-au ţinut decent de adversare în prima repriză, România a fost mereu la hăţurile meciului, dând impresia că pot oricând să-l ucidă. Dar vine inevitabilul moment când toate lucrurile bune se plătesc: în minutul 45, portarul naţionalei, Paula Ungureanu, salvează o minge, aterizează prost pe podeaua transpirată, alunecă şi îşi rupe ligamentele încrucişate. Şase luni, tuşă. Cu o Cristina Neagu aflată în cele mai bune zodii (jucătoarea de 22 de ani este considerată, dacă nu cea mai buna din lume, măcar printre cele mai bune) dându-şi examenul în faţa legendei handbalului mondial, Bojana Popovic (31 de ani), cu o Talida Tolnai micşorând poarta, cu o Melinda Geiger decisivă-n momente sensibile, România învinge şi Muntenegru (23-21). Tărâs, dar un târâş zburat, gropiş, dar un gropiş înalt.
Meciul vedetelor tot de către România a fost câştigat. Neagu – 11 goluri, Popovic – 7.
Vine apoi clipa în care norocul ne arată că are ochi la ceafă: Spania învinge nesperat Rusia (30-22), Danemarca câştigă lejer cu Croaţia (31-19), şi, mulţumită acestei conjuncturi, România se califică în semifinale înaintea jocului cu Rusia, echipă care, pâna acum doi-trei ani, ne-a dat cu terenu-n cap pe unde ne-a prins.
Odihnim trei-patru jucătoare exponenţiale, tratăm meciul de sus, şi tancurile sovietice ne bagă mingea-n aţe de 35 de ori, şi-o scot din ale lor de 20. Cincisprezece goluri diferenţă ce-au aruncat benzină pe iubitorii fenomenului. Discuţiile din presă pe vechea temă – mentalitate, angajament, profesionalism – scapără brichetele, iar focul se aprinde în echipă. Şi venea Suedia, concurenta din semifinale.

.....Fără veleităţi creative, fără subtilitate, fără prea multă tehnică, dar cu o forţă de pătrundere impresionantă, cu scheme de joc luate din tabăra echipei masculine, cu o linie de nouă metri solidă, cu cel mai bun contraatac al turneului, cu un braţ de fier al lui Linnea Torstenson (viitorul MVP al campionatului) – aşa se prezenta Suedia. Noi – Cristina Neagu, mobilitate, tehnică, fineţe, inventivitate, adaptabilitate, cel mai bun joc cu pivotul din lume, contraatacul cu acelaşi pivot, apărare foarte bună, dar inconstantă, fără extreme (aproape lipsă pe faza de atac), fără centru, per ansamblu, fără inter dreapta. Suedezele o anihilează pe Neagu, altă aruncătoare (Melinda Geiger, Adina Fiera, Aurelia Brădeanu) nu-şi asumă riscuri, şi când o face, o face prost, extremele nu merg nici de această dată, apărarea, nici prea, nici foarte, Tolnai, deşi face un meci uriaş, scoţând minge după mingi, e om, nordicele dau din şapte, dau din nouă, dau din unsprezece metri, dau din contraatac, dau din atac poziţional, dau din pătrundere, din stânga şi din dreapta, şi meciul se termină 25-23 pentru ele. Suedia, în finala mare; România, în cea mică.
Lacrimi, tricouri sfâşiate, înjurături, palme agitate şi discuţii interminabile despre coloana vertebrală a neamului românesc. Dar ce ustura cel mai tare era idea că România avuse o şansă enormă de-a juca finala, şi, implicit de-a lua medalie, dat fiind faptul că Suedia era, teoretic, cel mai abordabil adversar pentru semifinală.
Cu două înfrângeri consecutive, cu un antrenor părând visător şi prea detaşat de fenomen, cu jucătoarele având priviri împrăştiate, cu psihologul pornind, din Bucureşti, către echipă, cu presa care amintea că n-am câştigat niciodată o finală de campionat eurpean şi că suntem… români – aşa ne aştepta Danemarca în finala pentru locurile trei-patru. Şi cu o sală dotată cu douăsprezece mii de danezi, cu aceeaşi brigadă de arbitri din meciul trecut, plus o declaraţie de pe alte meleaguri sportive a jucătoarelor nordice: “O să le boxăm!”

.....Şi-a venit vremea răfuielii: sala, ca un motor de albine, hrăneşte danezele cu kerosen, acestea ne iau la învârtit cu atacuri ba lungi, ba scurte, cu aruncări de pe linia de nouă metri, cu successive dintr-o extremă-n alta, cu pătrunderi pe bază de procedee de judo, dar, minune sau nu, România şi-a ales fix acest moment să devină grea de cap. Pe jucătoarele noastre le apucă anamneza neamului, şi, folosindu-se de fălci, de dinţi şi de unghii se agaţă de fiecare minge, de fiecare mână, de fiecare tricou, de fiecare respiraţie. Talidei Tolnai îi cresc încă patru braţe şi două picioare, scoate tot cu palma, cu tibia, cu burta, cu rotula… ea scoate tot. Când nu mai poate, scoate cu faţa, îmbujorându-şi lacrimile, iar când mingile trec totuşi de ea, se opresc în bare. Dar si barele-s ale ei. Apărarea face cel mai bun joc din istoria ei modernă, hărţuind, muscând, trosnind. Atacul, vlăguit de faza defensivă, merge mai greu şi stă tot în Neagu, care, când reuşeşte să-şi depăşească iscoada personală, trimite nişte ghiulele mioritice, perforând aproape până şi plasa, iar când mingea, trimisă de ea, întâlneşte braţele portăriţei, i le face de plastilină. 9-7 pentru noi. Pauză.
Mirare, nîncredere, teamă. Peste toate, speranţa. Dar una timidă, instabilă – românească.
Începe repriza a doua şi noi nu mai jucăm handball. N-am jucat niciodată în meciul acesta! Tot timpul am jucat lecţia de-a deveni învingător. Nu a fost un accident – apărarea funcţionează impecabil, Tolnai nu şi-a termiinat lucrarea, atacul merge ceva mai bine, băgând în joc şi extremele. Danezele observă, se desfac mai mult, centrul şi interii au mai mult spaţiu, şi vin Fierea şi Geiger cu aruncări. Neagu e păzită om la om. Elisei plonjează ca-n filmele cu ninja, reuşind un gol excepţional, dintr-un unghi cât un ac, îngropând mingea la rădăcina barei. Tolnai respinge tot şi ceva peste. Conducem cu două goluri, jucăm cu sufletul cerebral, arbitrii nu ne fură… E prea frumos! Şi, ca niciodată, nu doar că rămâne frumos, dar devine sublim! Mai sunt şase minute. Danezele se pornesc mereu ca focul, dar se lovesc de apă. Oana Manea şi Ionela Stanca se bat pe semicerc ca pentru viaţa lor. Încasează pumni după ceafă, palme peste ochi, genunchi în stomac, dar fie obţin şapte metri, fie bagă mingea-n poartă. Abia apoi se culcă pe podea, în hohote, chircindu-se. Conducem cu două goluri. Avem atac. Comentatorii au devenit suporteri şi agramaţi…
Şi se întâmplă acum o fază pentru istorie, o fază prin care s-a eliberat toată frustrarea acestei echipe, cumulată în decenii, o răzvrătire a adn-ului acestei echipe, a dorinţei de-a câştiga şi această naţie românească ceva: Cristina Neagu reuşeste să scape din marcaj, pentru prima dată după minute bune. Bate mingea-n podea, îmblânzind-o, face un pas lateral, îşi impinge adversara ca pe o păpuşă. face al doilea pas în faţă, de pe al treilea, sare atingând parcă burta unui vultur, îşi încarcă bratul ca pe-o catapultă, inima eliberează ultimul şoc electric, mingea pleacă vâjâind, turteşte bara din stânga portarului, şi întinde plasa porţii până-n ochii ieşiţi din orbite ai danezilor. Acea bară tremură şi acum.
Apoi, Ada Nechita reuşeşte două contraatacuri, încheiate cu gol - boltă leneşă printre mâinile disperate ale portarului şi bombă sub transvsersală. Box total! Şi final. Am încetat doar să încasăm. Mai şi dăm!
Au urmat amănunte – danezele asaltându-ne fără orizont, dar apropiindu-se totuşi la un gol, Talida scoţând din vinclu o ultimă minge, şi numărătoarea inversă a comentatorilor: cinci, patru, trei…

.....Final. 16-15 pentru ale noastre. Strigăte, pumni eliberaţi din strânsoare, îmbrăţişări furate sau cerşite, plâns cu zâmbetul pe buze sau ascuns sub steagul României… Este bronz, dar un bronz care străluceşte mai tare decât aurul prin optsprezece fete, doi antrenori şi trei medici, care n-au aflat codul învingătorilor, ci l-au inventat.

.....Fetele au dedicat victoria tuturor celor care au crezut în ele. Eu, după meciul cu Danemarca, din grupa preliminară, nu am crezut. Dar am învăţat ieri s-o fac, iar anul viitor, poate că aceste sportive veritabile vor câştiga ceva şi pentru mine.