Am în geantă un trandafir. Un trandafir roșu, uscat. De fapt, acum e grena, vânăt. Ca și cum ar fi fost sufocat. Merg repede. Aș vrea să merg din ce în ce mai repede. Străbat peronul de la metrou, șerpuiesc printre oameni și duc în geantă o fantomă.
M-am ridicat de la masă. Nu l-am sărutat. Săruturile în public dăunează grav. De dincolo de mine, imaginea mea sărutându-l pe el, peste o masă dintr-o ceainărie mică, e în egală măsură ridicolă și tăioasă. Așa că ne-am uitat unul la celălalt, eu nevăzându-l pe el, ci numai pe mine deasupra unei mese de lemn, scunde, cu ceainicurile goale undeva la înălțimea genunchilor mei, ținând în mână un trandafir roșu, cu spini, jenată, încercând să-mi iau adio de la un bărbat. Purtătorul trandafirului. De fapt, nici nu l-am văzut aducându-l. Când am ajuns, era pe masă, ca o amenințare. Vezi, îmi spunea, la naiba, suntem încă atât de ro-man-tici, dacă tai pielea albă dedesubt e chiar culoarea aceasta jenantă, ridicolă, așa că mă așez la masă, îl văd dar nu e acolo, nu se poate să fie, doar știe că eu nu pot primi flori în public, și îl întreb ce fel de ceai bem, el îmi spune ai văzut? Cred că e pentru tine. Cineva mă întreabă dacă să îl pună în apă. Ce anume zic, ce vrei domnișoară să pui în apă, adu-ne ceaiurile și gata, lasă-mă să respir trandafirul spune Dumnezeule a văzut nu-i nici un trandafir pe masă, nu se ofilește nimic, sunt tratați special, se ofilesc doar dacă îi pui în apă, și-apoi cui îi pasă, îl voi arunca la primul coș nu pot să plec de aici cu o floare în mână.
Așa că vorbim, nu ne atingem, minutele ni se scurg pe piele ca o ploaie subțire de toamnă, lui nu-i place toamna, peste două ore are avion, eu mă întorc la birou, am atâta treabă, pleacă Anca, sper să mă promoveze pe mine, el îmi spune că peste două luni ne vedem în Spania. Sunt udă până la piele, dar el nu pare să observe nimic, facem exerciții de dicție, aș vrea să îi spun că visez uneori să primesc un buchet imens de flori de câmp, care să nu se potrivească deloc la costumele mele business, să merg alături de el pe stradă cu un buchet imens de flori de câmp, fără mâini libere să zbor, dar îi povestesc de fapt despre spinii lui Antoine de Saint Exupéry, iar el îmi spune despre îmblânzire cariño, me dice, iar eu mă ridic. Plouă, nu simți? În ceainăria asta plouă.
Îl voi arunca. E ca și cum aș spune vin de la întâlnire, bărbatul care mă iubește – trebuie să mă iubească, nu-i așa, dacă a avut curaj să-mi dea un afurisit de trandafir roșu – a plecat, iar eu am rămas singură cu toate legiunile mele ridicole de secunde, inegale între zborul lui și întoarcerea mea spre birou. Și toți se uită la mine de parcă m-aș iubi cu toți bărbații care pleacă acum de la Otopeni, cu toți bărbații pe care nu mai vreau să-i iubesc pentru că dincolo de mine sunt tot eu, privindu-mă.
Urăsc Bucureștiul ziua. Mă bag sub pământ, ca o cârtiță, caut miezul lipsit de culoare. Dați-mi un nenorocit de coș de gunoi, e absurd și inutil să bei ceai într-o ceainărie unde plouă. Merg repede, din ce în ce mai repede, mă scutur de picături, încep să mă usuc, țin în mână o tulpină de spini, o răsucesc, a avut dreptate, e roșu. În cele din urmă, ajung lângă un coș de gunoi, ridic mâna, arunc tulpina, îmi rămân între degete dâre de sânge și trandafirul ciuntit. Îl așez în geantă, să te văd acum domnule să te văd dacă vei mai iubi o femeie cu un trandafir sufocat în geantă.

Mergeam cu metroul. Femeia din fața mea, înaltă, subțire, elegantă, ținea în mână un trandafir roșu, și-i pipăia inconștient tulpina, spinii. Fața ei era speriată, îndrăgostită, dură, luminoasă. Mă privea fix. Înainte de a coborî, trecând pe lângă mine, l-a lăsat să cadă pe mâinile mele.

Astăzi o revăd, la atâtea luni, într-o ceainărie. Mă apropii de ea, deschid geanta și scot de acolo trandafirul uscat.
- Vi s-a întâmplat vreodată să vă plouă în ceainăria aceasta? mă întreabă.
În timp ce eu mă așez la o altă masă, de femeie se apropie un bărbat. Între ei, pe masă, așteptând ceainicul, sub primele picături de apă, floarea începe să respire.