„De ce îți place atât de mult zmeul ăsta?”
„Pentru că seamănă cu un fluture. Uite aici am desenat un ochi, nu foarte mare, cât să-l văd eu. Îți arăt și ție, vezi?”
Educatoarea se aplecă mai tare înspre zmeu și se prefăcu mirată de ceea ce vede.
„Extraordinar, dar ce bine seamănă. Aș fi putut să jur că e un ochi adevărat.”
„Da nu eee! Te-am păcălit!” Cei doi dinți din față lipseau, lăsând să se vadă limba care se încorda fericită înăuntru. Din gura lui ieșeau hohote cristaline de râs. Era fericit de isparava lui, sau mai bine zis de faptul că a întrecut-o în mintea lui pe educatoare.
„Dar Mihai, eu credeam că fluturii sînt albi. Eu doar din ăia am văzut.”
„Fluturele meu este albastru. Anul trecut tata m-a dus la expoziția de fluturi de la muzeu. Și acolo erau de toate culorile. Erau și albastru. Mami mi-a cumpărat după unul de plastic și la atârnat de lustră. Și acuma mai suflu în el și zboară. Noaptea când tati stinge lumina, el deschide ochii.”
„Si cum îs ochii lui?”
„Maari și neeegri! Lucioși cu puncte albe în mijloc.”
„Si nu ți-e frică?”
„Nu. Pentru că știu că mami ia spus că trebuie să fie prietenul meu. Am crezut că mami a plecat de tot dar de fapt s-a transfolmat. Stă atâlnată de lustră ca să-mi cânte noaptea înainte să adolm.”
„Mai știi cum îți cântă mami înainte să adormi?”
Ochii mari se ațintiră iar pe față ei. Zâmbetul îi dispăru o clipă după care îi spuse că mai ține minte doar linia melodică și mâna mamei pe fruntea lui când are febră. Se lăsă apoi pe o parte cu umărul în spătar și începu să dea din mâini ca și cum ar dirija. Apoi se uită înapoi la ea și începu să cânte stâlcit într-o fanceză stricată
„Ji tem, ji tem tuju. Tatam taratam na na naam.” Își trase răsuflarea și se uită în jos. Își strânse buzele și apoi uitându-se la educatoare îi spuse.
„Toata lumea mi-a spus că mami e acuma în rai. Dar eu nu știu unde e asta. Dar am să-l găsesc și pe ăla când am să fiu mare.”
„Dar de ce nu poți să descoperi unde se află raiul acum?”
„Pentru că tati mi-a spus că nu crede că sînt destul de mare. El nici nu crede că este Dumnezeu. Dar mie mi-a spus tanti Lili că e cu Dumnezeu. Ea trebuie să știe mai multe ca tati.”
„Mihai, eu cred că tanti Lili știa ce vorbește. Iar tata are și el dreptatea lui. Dar peste câțiva ani sînt sigură că o să găsești unde e raiul.”
„Daa...” Copilul părea să fie absent jucându-se cu bărcuța lui. Văzând că nu ia ieșit de prima dată o desfacuse și începuse să lucreze la altceva. O rupese la colțuri și îi facuse un cerc în mijloc. După ce studiase un pic proiectul își bagă mâna prin gaură și începu să se joace cu ea prin aer.
„De ce crezi că tati întârzie așa de mult?”
„Cred că a adolmit. Tati e obosit de când a plecat mama. E mereu plecat și seara când ajunge acasă îmi dă să mănânc și mă pune în pat. El se trezește întotdeauna primul. Eu mă tlezesc la ora 8 și mâncăm împleună. Tot timpul îmi arată o hartă și-și pune degetul pe unde a fost el și pe unde o să merg eu.”
„Si unde vrei să mergi tu prima dată?”
„La bunica în Hlipiceni.”
„Dar asta e la noi în România. Nu ai vrea să mergi în altă țară?”
„Nu. Vreau s-o văd prima dată pe bunica. Mi-i dol de bunica.”
„Cum e bunica ta?”
„E flumoasă și miroase a mere și aer curat. Când mergem la deal îmi pune baticul ei pe cap ca să nu mă tragă curentul. Seara îmi dă biscuiți cu miere și ceai de tei din gădină. Da eu nu știu cum crește ceai în gădină. M-am urcat în copac într-o zi și nu mi-a dat ceai. Mi-am rupt numai o mână atunci. Cred că teiul era supărat pe mine.”
Era frumos să privești din depărtare cât se apropiase eductoarea de copil. Își puse o mâna pe umerii lui. Îi mângâia încet părul de pe ceafă privindu-l cu o dragoste. Ar fi vrut să-l ia în brațe de fiecare dată când părea să se adâncească în gânduri. Era de neînțeles pentru ea cum un copilaș poate să tacă și să mediteze. Meditația era de fapt un cuvânt generic pentru ceea ce el făcea. Nu știa cum să-i spună, ce alt cuvânt să-i dea.
„Cred că mi-ar plăcea bunica ta. Și eu am avut o bunică când eram mică. Îmi aduc aminte că mereu îmi desfăcea nuci pe care mi le punea într-un castron cu miere. Odată am făcut febră mare și am stat în pat aproape o săptămână. M-a iubit așa de mult atunci. În fiecare zi îmi dădea să mănânc din mâna ei și îmi făcea comprese pe care mi le punea pe frunte ca să-mi treacă febra. Când mi-a trecut m-am prefăcut că sînt încă bolnavă doar ca să stea lângă mine. Mi-i dor de timpurile alea.”
„De ce nu te duci la bunica ta să mănânci nuci cu miere și acum?”
„Pentru că am crescut prea mare și ea cel mai probabil s-a întâlnit cu mama ta în rai.”
„Ahaaa. Eu sper ca bunica să nu trebuiască să plece. Dacă e să plecăm, plecăm amândoi. Am pus să-mi promită că nu pleacă s-o găsească pe mami fără mine. Și ea a promis și după a scuipat pe pământ. Așa mi-a jurat ea. Și eu o cred.”
„Câți ani are bunica ta?”
„62 de ani și 3 luni. Eu am 5 ani și 4 luni. Când o să am 7 ani o să mă duc la școală. Dar eu nu vreau să mă duc la școală.”
„De ce să nu vrei? Ca să devii cercetător trebuie să te duci la școală.”
„A, da?”
Părea că i s-a spus ceva nou. Aproape revelator pentru el. Ar fi vrut să-și dea seama de fapt ce se petrece în mintea lui, dar de fiecare dată când se lăsa tăcerea între ei doi, Mihai își găsea câte o ocupație care nu-i dădea niciun indiciu dacă înțelege sau nu. De data asta prinse o frunză care căzuse dintr-un copac și acum o studia atent. Îi pipăia nervurile și se minuna de fiecare crestătură.
„Mie nu-mi place când toate funzele îs verzi. Mie îmi place când îs roșii și galbene și maro. Poate să fie și câte una verde, dar nu toate.”
„Stii când frunzele își schimbă culoarea?”
„Da. Toamna, da până la toamnă mai este un pic. Acuma tata mi-a spus că e primăvară și mai durează mult până se fac așa frunzele. Mi-a păstrat într-o foaie câteva frunze colorate, când mi se face dor mă uit la ele. Alea maro îmi plac cel mai tare.”
„De ce îți plac alea maro cel mai tare?”
„Pentru că paltonul lui mami era maro. Și pentru că buzele ei erau tot maro.”
„Cred că mama ta era o femeie frumoasă.”
„Mama era cea mai frumoasă! Și tu ești frumoasă, dar nu ca mami. Mami era ca zânele din care îmi citea ea.”
„De unde știi tu cum arată o zână?”
„Pai mi-a desenat ea pe o hârtie. E acasă pe un perete.”
Pe poarta grădiniței în clipa aceea intră un bărbat care era evident obosit și beat. Se uită mai întâi peste teren și avu tendința să meargă înăuntru, însă exact în momentul acela văzu masa unde erau așezați educatoarea și copilul. Așteptă un minut pe gânduri. Se întristă atât de tare încât aproape îi veni să plângă. Se întoarse cu spatele la ei ca să-și poată reveni când se auzi strigat de Mihai.
„Tati, tati! Aicea sînt!”
Nu mai avu scăpare și se îndreptă la masa celor doi.
„Imi cer scuze că am întârziat atât de mult. Am fost prins în niște ședințe și nu am găsit pe nimeni care să vină după el. Îmi pare rău că v-a răpit din timp.”
„Stați liniștit. Copilul este minunat. Îmi pare nespus de rău de situația grea prin care...”
„Da, da. Hai Mihai.”
„Mi-ai cumprat pufarini?”
„Am uitat. Îți iau mâine seară, dacă ești cuminte.”
Supărat și evident apăsat copilul se ridică cu greu de la masă și luă mâna tatei întra lui. Se uită apoi la părinte care nu-l privi înapoi.
„Bună seara!”
Cei doi plecară alene. Erau tăcuți. Se țineau de mână însă erau distanți. În fața gradiniței era trecerea de pietoni pe care trebuia s-o traverseze ca să ajungă acasă. Când ajunseră în capătul celălalt tatăl se împiedică și căzu. Copilul se dădu speriat cu un pas înapoi și începu să plângă. Tatăl gemea. Mirosul de alcool era puternic.