cînd am intrat în barul colonelului, Mişu era la a şasea votcă. se uita fix la un banner agăţat de perete - all about fc barcelona/més que un club. ce părere ai Vlade de paleta cromatică? a zis în loc de salut. am ridicat din umeri şi m-am dus să iau o halbă de bere. o singură halbă, ca de obicei. Ksatriya căreia i-am dedicat poate cele mai frumoase poezii îmi spunea cîndva – tu bei bere? un poet ca tine ar trebui să bea vin, înţelegi? un pahar acolo o eşarfă o pierdere de sine ca un mugur care se lăcomeşte la lumină! bună seara domnule pot să mă aşez? oui madame. înţelegi? înţeleg femeie dar uite beau bere şi numai la halbă. clasa muncitoare merge în paradis! ultima oară am văzut-o pe Ksatriya pe treptele judecătoriei sectorului şase. dragul meu ochelarii tăi sînt atît de murdari atît de murdari şi mi-a întins roba ei de avocat. mirosea aşa de frumos- Ksatriya vreau să spun, roba doar a articole din codul civil - nu ştiu nu mă pricep la parfumuri, poate e o prostie, ca un cozonac frămîntat de mama în vinerea mare. şi genele îi erau mai lungi ca niciodată plecau de pe treptele judecătoriei se întindeau ca un covor auriu pe Ştirbei Vodă treceau Dîmboviţa şi se pierdeau dincolo de Spitalul Universitar.
la masa noastră - acum îi pot spune aşa - ca de fiecare dată, mai erau: Marcel cu filozofia la purtător, Vali pianistul, Cristian medicul radiolog şi Gabi care nu prea ştiu ce e şi ce face. aş putea să zic toată gaşca dar mă feresc de acest cuvînt vulgar. noi nu sîntem un pumn de arpagic din care să crească cepe amărîte. noi sîntem crini din tăria cărora ţîşnesc ideile precum artificiile de ziua naţională. Marcel spune altfel, că destinul nostru de intelectuali nu rezultă din disocierea omului de opera sa ci tocmai din confluenţa celor două. Marcel e deştept dar cred că asta nu e de la el.
ah doamne! şi mai era acolo Lena. Lena e pictoriţă, are cîteva expoziţii în ţară şi străinătate datorii şi depresii picioare frumoase privire de o amară melancolie şi candoare, chip care transmite o discretă notă de fatalism. ce mai, Lena e Tonitza şi Balcicul. eu îi spun micuţa tătăroaică dar ea nu ştie. şi cu toate astea Lena e singură mai singură decît un hotel la malul mării în sezonul hibernal.
credeţi că asta e tot? nu. Lena are un papion cît un pliculeţ de ceai pe care îl poartă mereu dar cum îi vine: în păr, la gît, agăţat în piept, la geantă sau pe tivul rochiei. fată dar în chiloţi cînd îl pui? a întrebat-o Marcel într-o zi. Lena a luat o gură de martini. Marcele tu crezi că eu pot să fiu Mişu? nu, nu poţi, e prea tîmpit. ba uite că pot cît să te bag în mă-ta!
Lena le ia pe toate prea personal. de pildă dacă îi vorbiţi de varză la cuptor sigur o să spună – adică pictura mea e varză? în plus, ea crede că amintirile din copilărie ne afectează întreaga viaţa şi ne vorbeşte aşa în treacăt de complexul lui Oedip dar zău nu e cazul pentru că aici le cam face ea varză. asta se vede şi în pînzele ei, toate au un punct roşu în centru din care pleacă fractali peste fractali.
îmi iau berea şi mă aşez lîngă Lena. ce faci Vlad, bine? bine Lena. bine bine? bine. îşi trece mîna peste obrazul meu. ai slăbit Vlad! am. în mod normal la o asemenea scenă ăştia de la masă şi-ar da coate. însă faţă de mine au o anumită sfială. şi oricum toată lumea e atentă la obişnuita dispută dintre Marcel şi Mişu, un amestec de rafinament şi de înjurături cordiale. Marcel bate cîmpii ca o secerătoare pe şase rînduri - trimite-voi la ei prooroci şi apostoli şi dintre ei vor ucide şi vor prigoni, aia e Mişule, apostolos/ apostello/persoană trimisă boule, bagă la cap! băi sula prefecturii - nu ştiu cum poate să vorbească Mişu aşa de limpede şi frumos după atîta votcă – ţi-am dat o temă, ai învăţat ce e fretarea? azi avem fretarea la cald că de aia rece am vorbit. să-ţi dau un exemplu concret ca să priceapă şi mintea ta epicuriană. ai văzut un cîine şi o căţea blocaţi? e, aia e fretare la cald! Vică, în căutare de ţigări pe la masa noastră rîde şi gura lui e o crevasă din Mont Blanc. cred că e calare nu fretare constat neutru cu nasul în halbă. nimeni nu mă contrazice. da’ vă distraţi bine mă băieţi! zice Lena. adică eu sînt o căţea? şi răspunsul e în copilăria mea, nu? hai Vlade afară.
ne aşezăm pe o bancă în parc. Lena e tristă. dar ştiţi cum? tristă tristă! adică poţi să apuci tristeţea asta cu mîna să o întinzi pe o masă de croitorie, faci nişte semne cu creta, aici gulerul uite şi reverul dincolo mînecile buzunarele, tai coşi, uite haina. ce bine îţi stă Lena cu haina asta!
de ce nu mă iubeşti tu Vlad? tu poţi să iubeşti Vlad?
îmi amintesc că în fiecare an înainte de Paşte mama scotea florile din casă. şi de fiecare dată era prea frig şi florile se ofileau. aşa mă simt eu acum, ca o muşcată scoasă prea devreme din fereastră.
hai să ne ţinem în braţe Vlad, vrei? o jumătate de oră, atît. e linişte şi e seară. doar dinspre Podul Grant se aude un foşnet. e primăvara care trece pe lîngă noi tîrîndu-se pe asfalt ca un ziar mototolit dus de vînt.
Comentarii
Îmi place foarte mult cum îmbini poemul cu proza, cum
batori -
Îmi place foarte mult cum îmbini poemul cu proza, cum aduci personaje din poemele tale, cum ar fi “ksatriya” - din minunatele poezii dedicate acesteia, felul în care porneşti la drum în proză, legându-te de personaje dragi ţie, cum totul se petrece într-un mod rafinat, melanjul fin între nostalgie şi stare ajutând cititorul să trăiască imaginar realul sau chiar imaginarul autorului însuşi. Suntem puşi faţă în faţă cu „oamenii lui’, „oamenii scriitorului”. Cred că este sublima vină a scriitorului de a fi descoperit ”în fapt” de către cititor şi totodată un prilej de imensă satisfacţie că a reuşit să transmită din timpul său altuia decât sieşi. Un scriitor bun, un poet, un artist trebuie să aibă o doză de egoism asupra sa, un aer uşor sfidător trebuie să-i învăluie, cumva, creaţia. Hai, să-l numi, popular, aerul acela de „a te da mare că ai cu ce”. Pe Vlad Turburea, de când îl citesc, şi cred că sunt mai bine de cinci ani, ar face bine să publice într-un volum toată munca asta a lui, „treaba asta seriosă” , mai cu seamă că, având în vedere şi realizările sale grafice, coperta şi eventualele ilustraţii ataşate poemelor sale, ar putea fi făcute chiar de autor pentru că „are cu ce”.
Despre ciclul “La colonelul, aş putea “să-l duc”, puţin, pe linia modelului „Cârciumei lui Bicuţă” de L. Nanu dar, din fericire şi pentru unul şi pentru celălalt, proza fiecăruia dintre ei se opreşte la nivel stilistic. Evident, întâmplările sunt altele şi femeile-personaj din proza lui Turburea sunt altele. Aş zice alte timpuri, alte obiceiuri sau “câte bordeie atâtea obiceie”.
Îmi pare bine că Marcel, pentru care am o deosebită stimă, stimă pentru acest personaj, bineînţeles, rămâne fidel localului. Este bine că întâlnim şi un personaj feminin „la un martini” şi cu puţin noroc, dacă îmi permiţi gluma, poate dau şi de “Simion”, pentru că, după „Ksatriya” a fost Simion cu tăcerile şi durerile lui, de te lua cu junghi în partea inimii şi nu numai.
Ca să nu mai bat câmpii am să citez ce mi-a plăcut mie foarte mult din această proză:
“ultima oară am văzut-o pe Ksatriya pe treptele judecătoriei sectorului şase. dragul meu ochelarii tăi sînt atît de murdari atît de murdari şi mi-a întins roba ei de avocat. mirosea aşa de frumos- Ksatriya vreau să spun, roba doar a articole din codul civil - nu ştiu nu mă pricep la parfumuri, poate e o prostie, ca un cozonac frămîntat de mama în vinerea mare. şi genele îi erau mai lungi ca niciodată plecau de pe treptele judecătoriei se întindeau ca un covor auriu pe Ştirbei Vodă treceau Dîmboviţa şi se pierdeau dincolo de Spitalul Universitar.” O mare de sensibilitate, o exprimare mai mult decât poetică. Cred că orice femeie cu scaun la cap ar invidia această comparaţie.
Şi încă:
“Marcel e deştept dar cred că asta nu e de la el.” Nu o fi dar vezi cât de ciudos poţi să fii pe el? Şi dacă nu e de la el şi e de la prea multă carte sau votcă, ce? Sau de la Dumnzeu? Domnule scriitor, de ce eşti, domnule, aşa de invidios pe aceste personaje ale domniei voastre? Aştept răspuns negreşit şi să nu mă lăsaţi cu onoarea nereperată.
Altfel zis, cine se ia de Marcel, se ia de mine: “Marcel spune altfel, că destinul nostru de intelectuali nu rezultă din disocierea omului de opera sa ci tocmai din confluenţa celor două.”
Am cam râs, că ai tu darul ăsta de a face omul să râdă şi din bune şi din rele şi din tragic şi din comic face Vlad Turburea bici, nu? Foarte frumos, uite aşa, se mai unge şi scriitorul nostru de toate zilele cu ceva pe la suflet ca să nu ruginească, domnule!
Aşa că zic atât: „de ce nu mă iubeşti tu Vlad? tu poţi să iubeşti Vlad?
îmi amintesc că în fiecare an înainte de Paşte mama scotea florile din casă. şi de fiecare dată era prea frig şi florile se ofileau. aşa mă simt eu acum, ca o muşcată scoasă prea devreme din fereastră.”
Dacă fiecare femeie ar simţi asta pentru bărbatul ei, ar dispărea muşcatele din glastră şi atunci nu s-ar mai scrie despre dragoste, despre ferestre, despre ziduri, despre muşcate, despre o Lena. Când şi-ar mai scrie un scriitor propria-i viaţă? Sau când vor intra sub reflectoarele literaturii contemporane aşa comentatori slabi de talia Silviei Bitere? Nu ştim. Rămâne un mister.
Şi finalul care se termină într-o notă cu totul şi cu totul deosebită: "doar dinspre Podul Grant se aude un foşnet. e primăvara care trece pe lîngă noi tîrîndu-se pe asfalt ca un ziar mototolit dus de vînt."
P.S. Acest comentariu este căptuşit cu imagini destul de haotice dar care, la rândul lor, formează de bine, de rău un tot.
Aşteptăm şi alte povestiri atât de la Şipot cât şi de La colonelul!
şi asta pentru atmosfera dată prin lecturarea acestei
batori -
şi asta pentru atmosfera dată prin lecturarea acestei mini-proze.