1. La noapte vine prietenul meu richard, cel cu ochii albaștri. Vine aici numai dacă vrea ceva, să îi aduc cafea într-o sticlă, să îi dau un tricou al fratelui meu, un sandwich pe care i l-am pregătit dinainte; ar vrea el să-i fac loc în pat. Bate în geam, pentru asta îi trebuie mult curaj, pe strada principală este un restaurant deschis tot timpul. Cine l-ar vedea în fața geamului, ar crede că e un hoț. Dar el nu se furișează, vine greoi, cum îl știu, își dă seama că fetele care fumează pe terasa restaurantului nu se uită la el. Pare trist. Nu stă mai mult de cinșpe minute, îmi strînge mîinile sau îmi promite că va aduce înapoi ce i-am împrumutat. De obicei, citesc pînă cînd vine el, mare lucru nu poți face în casa asta goală. Îi spun asta, îi spun mai multe, cîte pot în cincisprezece minute, vorbesc repede, înghit finalul unor cuvinte, dar nu termin de spus. Richard nu răspunde, se uită la sticla pe care tocmai i-am dat-o, își șterge nasul sau îmi întoarce spatele.

După ce abia îi mai văd corpul printre clădiri, richard rătăcește prin capul meu, face pași mari, seamănă cu un om care se plimbă; da, cîteodată mă păcălește și așa. Se mișcă odată cu mine, se furișează în pașii mei și mă poartă dintr-un loc în altul. Cînd îmi dau seama, îl întreb „rich, de ce faci tu asta?”, el nu răspunde. Vorbește puțin și cred că îi vine greu să lege un cuvînt de altul, rar înțeleg ce spune. Îmi imaginez dialoguri lungi cu el, care să mă lămurească de unde vine, cu cine stă, îmi imaginez că a fost doctor sau portar, mă gîndesc că poate nu știe românește decît foarte puțin. Asta îl scuză; deschid cartea acolo unde rămăsesem, văd că nu mai țin minte cine povestea; recitesc ultimul paragraf, la fel, nu înțeleg. Sar cîteva rînduri și dau paginile, acum pot să adorm.

Îl visez pe prietenul meu richard în unele zile, e cu totul altfel: cu haine curate, fără barba țepoasă, cu șosete noi. Stă în fotoliu și fumează, se uită la mine și știu că are același gînd: să se mute într-o casă mai mare. Vrea o cameră în care să nu se lovească de masă atunci cînd intră, vrea să încapă cîteva ghivece cu flori, un trandafir japonez, ferigi, îi trebuie spațiu. Nu pentru cărți, nu pentru haine, nu ca să-și primească musafirii, îi trebuie pentru el. Mă întreb cum ar vrea el să aibă loc, dacă își tot adună în cameră fleacuri pe care eu le-aș arunca: pixuri terminate, căni ciobite, șervețele, pantofi desperecheați, cîteva cămăși luate din dulapul meu, o pătură. Îi tremură bărbia cînd rîde. Îmi povestește cum l-a încuiat pe tatăl lui în baie și l-a lăsat să strige o zi întreagă acolo. Asta a fost demult, mai zice el. Cîteodată mă gîndesc: cel mai bine ar fi să ne mutăm în bibliotecă. Am avea loc să întindem păturile, să punem două scaune, am avea cărți. Nu aș mai sta atît de aproape de richard, nici nu i-aș mai auzi respirația gîjîită în timp ce doarme, aș sta cu geamul deschis fără să mă îngrijorez că el răcește. E prietenul meu, dar mă tem de el.

Asta se întîmplă doar în vis, de fapt, eu nu știu unde locuiește richard. Cineva mi-a spus că l-a văzut în curtea spitalului, pe urmă ieșind dintr-un bloc cu șapte etaje, eu însămi l-am văzut pe scările BCR. Stătea aplecat, cu genunchii strînși, citea un bilețel. „de aceea vorbesc: să nu mă sperie păsările de pradă”, el citea, nu a observat că mă apropii. Hai de aici, rich, i-am spus, hai, nu mai plînge, te iau la mine, numai taci.

Așa am și făcut.

L-am căutat azi pe richard prin tot orașul. Mi-a fost teamă pentru el, ce-a fost în capul meu să-l las singur în stradă. Văd că nu se poate descurca, deși el susține altceva, susține că este în stare chiar să stea opt ore nemișcat la un birou, cum fac eu. Dar eu știu că minte, de aia l-am căutat azi…și ca să îi spun să-și mute lucrurile la mine, deși eu le-aș arunca pe toate și aș cumpăra altele. Nu știți dacă…
Nebunul nu a ieșit azi, spune o voce.
Bătrînul nu se mai întoarce, fato. Îți spun eu că nu mai vine. A plecat acolo.
l-am văzut pe caraghiosul ăla în piață, pe scări. Dormea pe o pătură.
Ascultă la mine, nătîngule, ăsta nu mai vine înapoi.
Ești fata lui?
Du-te acasă.

2. Adieu, îi zic lui richard în glumă. E unul din puținele cuvinte pe care le înțelege. Cînd era mai tînăr, știa multe cuvinte, vorbea cu o energie nestăpînită, își mișca mîinile ca un dirijor, atrăgea atenția. Cu anii, a refuzat să mai scoată vorbe pe gură. Le-a uitat. Îi e bine așa, șmecher bătrîn, știu că înțelege mai mult decît arată că o face. Ca atunci cînd citea pe scări, doar nu am visat eu. Richard citea o poezie, am găsit hîrtia mototolită în buzunarul lui, ca să citești poezie, îți trebuie un talent special, știu de la profesorii mei. Dar bătrînul mă păcălește și eu îl las în pace. Îi iese bine așa, să nu stăm de vorbă, e mai simplu; îi torn ceai dimineața în cana lui fără toartă, pe care și-a adus-o de acasă, pun pătura în geam să nu îl deranjeze lumina, apoi intru în baie. Dacă îl găsesc tot în cameră cînd ies, înseamnă că va fi o zi liniștită. Nu știu ce îl nemulțumește. Rar spune cîte ceva, și atunci doar glume. Aștept cîte o săptămînă- două pînă se hotărăște să le spună și pe acestea.

Nu îmi vine să cred că asta e casa mea. Înainte era aproape goală. Ai mei aranjaseră apartamentul auster, geometric, nu aveam nici o floare în ghiveci sau în vaze, nici un covor, nici un dulap de lemn, nici un fir de praf. Doar metal și zid, frumos, ce să zic. De cînd e richard aici, adică de joi, sunt haine și resturi peste podeaua lustruită, dulapurile stau deschise, pachete de țigări, un miros stătut de haine ude, cărți fără copertă, pixuri, foi scrise sau cu desenele noastre, cotoare de mere, sticle goale. Mă întreb cum i-ar plăcea mamei camera mea acum. M-am obișnuit așa…cum înainte îmi plăcea să calc desculț pe gresia goală, lucitoare, așa nu mă uit acum dacă sunt coji de banane, pahare sau perne pe jos. Știu că el le pune așa, de ce faci asta, îl întreb și nu zice nimic. Am tot strîns ambalaje cîteva zile, am spălat hainele, am ascuns farfuriile și paharele, degeaba. Le găsesc tot acolo, nu știu cum face. Cîteodată încerc să vorbesc cu richard, dar nu vrea. Stă cu genunchii sub el, sub masă sau lîngă ușă, se uită la mine, se caută în buzunare de o țigară. N-are, tocmai am aruncat un pachet. Nu fumăm în casă, ai uitat, dar el stă lîngă ușă și se uită la mine, richard cel cu ochii albaștri. Mă uit și eu la el, cît pot, zic „bine”, mai caută o vreme în buzunare, se ridică, le închide, le deschide pe cele cu capse de la jachetă, le întoarce pe dos pe cele de la pantaloni, începe să bată din picior. Îi aduc un pachet nedesfăcut.

Dar lui richard îi place mai mult să hoinărească decît să doarmă după amiaza, cum obișnuiesc eu. De cînd stă aici, a suportat două zile. Îl simțeam cum se mișca de pe o parte pe alta, cum respira cu zgomot, o dată a început să mă gîdile, numai ca să nu dorm. Cînd vede că nu îl bag în seamă, pleacă singur. Lui richard îi place să hoinărească, așa că merg cu el după- amiaza. Mă duce prin locuri pe care nu le știam: paralel cu strada principală, este o altă stradă, pe care richard mi-a arătat-o prima oară ca pe un cadou. M-a luat de mînă și am mers repede acolo unde voia el să ajungem: în fața unei case fără uși, fără ferestre, fără vreo urmă de gard, dar cu o poartă cu lacăt. Mai sunt astfel de case în orașul nostru? Richard nu zice nimic, mă ține de mînă. Casa asta seamănă cu el, pe o stradă așa curată și îngrijită, stă să se dărîme, cînd nimeni nu vede;
În curte, iarba înaltă crește printre pietre
Richard are pantofii murdari de noroi
Trecătorii văd că e o casă părăsită; totuși, nimeni nu intră
Richard are pete pe pantaloni
Nici tocul de la ușă nu a rămas
Richard nu se spală, nu se bărbierește, nu mănîncă
Poate că a fost casa lui
Richard nu vorbește
Poate de aia refuză, că îi e dor de casa asta
…decît cînd vrea.

Nu scoate o vorbă, ne întoarcem cu spatele și mergem.